vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Când Papa se retrage

    benedict XVI

    Am primit cu stupoare la început, apoi cu tristețe anunțul Papei Benedict al XVI -lea de a se retrage. Aș putea spune că mi s-a părut, într-o primă fază, vestea unei adevărate dispariții, în adevăratul și crudul sens al cuvântului. Apoi am cugetat mai mult și, cu calm, revăzându-l pe cardinalul Joseph Ratzinger la balconul central al Bazilicii sfântului Petru, cu acea simplitate dezarmantă cu care s-a prezentat ca Papă acum opt ani, am regăsit rostul perseverent al răgazului și m-am întărit sufletește.

    Odată cu anunțul retragerii Papei a început, bineînțeles, pe întreg mapamondul polieleul părerilor față de actul în sine. De la înalți prelați și politicieni până la oamenii simpli de pe stradă, cărora reporterii le înființau suculent în fața gurii storcătorul de impresii. Și am simțit compasiune pentru sufletul Papei, scris în demnitatea credinței, prin noblețe și precizie, expus, iată, acestor temerari ai nimicului vorbelor. Dar este știut că în fața clamoroasei străzi n-ai putea rezista fără bobul de umor pe care îl inspiră compasiunea lui Hristos pentru cei săraci cu duhul.

    Papa se retrage. Ei, bine, am ajuns s-o trăim și pe asta, cum ar spune scena mondenă: Pentru prima dată, doamnelor și domnilor, în epoca și lumea noastră – care se crede veșnică – vom avea ocazie de a vorbi despre un Papă la trecut chiar dacă este încă în viață… Stranie impresie! Câte ironii și culori ale minții pentru a ne inspira în derapajele permise de lumea contemporană, iar, în lipsa respectului, câte jonglerii ajung să ne mâzgălească prestanța!

    În România, figura lui Benedict al XVI-lea – Cel care se retrage – a însemnat cam ceea ce a vrut să înțeleagă ochiul indiferent al majorității triumfător naționale: Suveran Pontif, Papă conservator, politicianul stângaci și sobru, un Papă distant al unei lumi greu de atins, univers descris excelent de strugurii vulpii fabulei lui La Fontaine, prea sus pentru muritorii de rând și, prin urmare, în mod obligatoriu, fără popularitate. Am asistat, cu toate acestea, în acești ani la respectul și dragostea atâtor români, simpli și buni – pentru care merită să rămâi în țară! – care au intuit focul de noblețe și demnitate pe care l-a mărturisit Papa Benedict, care i-au citit textele cu asiduitate, recunoscându-l purtător al unei misiuni de înaltă ținută și credință, primită, am putea spune, direct de pe umerii epuizați ai lui Ioan Paul al II – lea.

    În lumea de tradiție occidentală, veștile despre retragerea Papei purtau în bună măsură aura respectului inspirată în comentarii de elogiul libertății interioare în fața reținerii/eliberării funcției și de curajul umilinței prin discernământul de credință, evident integral sufletesc. Am putut constata și admirația pentru un așa-zis exemplar „simț de politician” al Papei care se știe retrage la timp, dar am fi putut citi, desigur, și măgăriile celor care cred că, uitând de respect și deferență, au impresia că fac lumea mai bună, folosind un ton de dialog care – ca să-l citez pe Andrei Pleșu – nu era cu nimic mai prejos decât scuipatul.

    În Biserică nu există acte revoluționare, ci acte de conștiință, de răspundere a Părinților, a celor care păstoresc – le spunea ieri Papa Benedict al XVI-lea preoților din Urbe, eparhia proprie, primindu-i pentru ultima dată în poziția de Păstor, dar asigurându-i de postura de Părinte atent și iubitor în geografia vieții sufletului, chiar și după abdicarea misionară de pe 28 februarie. Și Papa a ales să vorbească fiilor săi, păstori ai Romei, prin a le povesti despre Conciliul care a schimbat fața Bisericii, dând mărturie după cum l-a trăit el, personal, martor direct, invitat ca dascăl de teologie în postura de sfătuitor personal al cardinalului Frings de la Koln.

    Benedict al XVI-lea a putut trece astfel în revistă valoarea credinței, energia pentru care Biserica aleargă senină în bucuria urmării lui Hristos, realitate creatoare pentru Părinții prezenți la Conciliu și căutători ai voinței lui Dumnezeu în acel „acum” permanent al istoriei mântuirii. A făcut elogiul vieții cultului liturgic, importanța de a vedea latura de contemplație sacră, precedentă oricărei acțiuni la care subscrie evident Biserica, importanța contactului cu Cuvântul pe care Scriptura îl oferă tuturor oamenilor de bunăvoință din partea Dumnezeului celui viu. A subliniat felul însuși de a înțelege adevărul Bisericii, misiunea acesteia, demnitatea sa care nu vine din protecția potentaților, ci din viitorul de speranță care se realizează în Hristos. A amintit apoi de colegialitatea succesiunilor apostolice, de sfântul Petru, antecesorul său, căruia Conciliul i-a contemplat misiunea „prezidenței” în slujba Bisericii, în adevăr și iubire.

    Papa a pomenit și de redescoperirea interioară a unei teme biblice formidabile precum „Poporul lui Dumnezeu”, care crește și se arată prin împărtășire în Biserică, și a repus în contemplație realitatea Revelației, mărturisită vital, nu numai prin Scriptură și Tradiție, ci și prin certitudinea că adevărul revelat primește o a treia forță esențială prin Magister – Învățătura cu autoritate – pe care Hristos l-a lăsat ucenicilor și succesiunii lor din Biserică.

    Benedict al XVI-lea a trecut apoi la temele clasice pentru noi cei de azi: dialogul cu lumea, libertatea religioasă, ecumenismul, privirea prin ochii credinței a unei lumi profane, văzută nu neapărat adversară, ci teren de înțelegere și compasiune, pentru a oferi cât mai multor suflete demnitatea unei vieți trăite în Hristos și mărturia vieții – principală axă a dialogului real și eficient – de care „are nevoie” harul pentru a-l schimba pe om și, prin el, lumea. Încheind cuvântul său către preoții săi, Papa nu s-a sfiit să pună degetul pe rană, vorbind cu preocupare, dar în speranță, de ceea ce lumea a înțeles din acest eveniment al Conciliului datorită bruiajului mișcărilor zgomotoase mediatice pe care, fără să-l numească explicit, l-a identificat cu spiritul acestei lumi, al celui care divide și schimbă semnificațiile, Cel rău, Ispititorul, Mamona dezbinărilor. Cu atât mai mult, pentru a învăța încă o dată ca Episcop en titre al Romei că vitalitatea Bisericii Universale subzistă prin bătălia interioară a credinței.

    Nu știm ce titlu va înțelege să aleagă Benedict al XVI-lea după retragere. Știm cu certitudine că ne va fi pururi aproape, mai aproape chiar decât pe facebook sau pe twitter, pe acel meridian inalterabil zidit prin rugăciune și vom putea vorbi despre el ca despre un Mare Om. Om de conștiință, pururi la prezent, un Papă demn, pelerin al credinței. Întru mulți ani, Stăpâne!

    P.S. Mihai Frățilă

    Episcop vicar greco-catolic al Bucureștilor

    sursa: vedeţi aici

    Print Friendly