vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Cuvântul de învăţătură al Preasfinţiei Sale Mihai, Episcopul greco-catolic al Bucureştilor 25 ianuarie 2013 – Catedrala Sfântul Iosif Bucureşti

    PS Mihai

    Preasfinţia Voastră, Preasfinţiile Voastre, Monseniore, Cuvioşi Părinţi şi reprezentanţi ai Bisericilor şi Cultelor creştine din Bucureşti, dragi credincioşi.

    Iată că suntem la fel de doritori să ne bucurăm de acest drum al Octavei de Rugăciune care astăzi se încheie. Cu bucuria de a fi putut avea momentele de rugăciune, de a ne bucura de omenia cu care am fost întâmpinaţi în fiecare seară şi de fiecare dată în alt loc. Încercând să împărtăşim lucrurile cele mai de preţ pe care întâlnirea cu Hristos ni le oferă tuturor indiferent de istoria şi universul cultural pe care îl avem în spatele nostru.

    Anul acesta tema Octavei de Rugăciune ne pune în faţa conştiinţei cuvântul profetului care se întreabă cu ce ne vom prezenta în faţa Domnului. Mulţi dintre dumneavoastră aţi auzit de pildă de Sfântul Damian Leprosul care plecat dintr-o ţărişoară europeană şi-a petrecut aproape întreaga viaţă pe o insulă de leproşi din Pacific. Şi bineînţeles având acest curaj al credinţei de al predica pe Hristos acestor oameni; am spune noi, năpăstuiţi de soartă, ne-a descris bucuria întâlnirii cu Hristos şi pentru că bucuria lui a fost a împărtăşirii a luat şi el aceeaşi boală pe care o aveau oiţele sale.

    Odată, într-o noapte după ce era acoperit de răni, de boala aceasta care roade trupul de-a lungul timpului, a visat că mâinile sale erau sănătoase, erau curate şi se uita cu mulţumire şi bucurie revăzând chipul trupului său de altă dată. Şi îndată s-a aflat în faţa lui Dumnezeu şi i-a exprimat această bucurie: «Iată mâinile mele cât de curate sunt”, iar un glas: «Cât de curate sunt şi cât de goale totodată”. Şi nu era pentru acest om a lui Dumnezeu decât încă o ocazie să-şi întărească rostul comuniunii şi al dragostei care l-a costat atât de mult.

    De aceea în această seară meditând mai ales frumuseţea acestor texte care nu sunt lucruri care să ne gâdile inteligenţa sau raţionalitatea noastră care caută întotdeauna lucruri noi din curiozitate ci sunt în primul rând lucruri care sunt date inimii şi întâlnirii cu Dumnezeu fiindcă cuvântul Său e un cuvânt viu care ne atinge întotdeauna în prezent şi ne oferă acea prospeţime a întâlnirii cu Hristos. Şi adevărul pe care El îl reprezintă din partea Tatălui, această întâlnire vie de la persoană la persoană ne oferă curajul ca în fiecare zi şi nu numai în cele opt zile de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ne oferă acest har al curajului smereniei de a aştepta ceasul Domnului şi a trăi cum se cuvine. Şi această bucurie prin cuvântul Său cu Hristos Însuşi ne oferă acest curaj de a şti că împreună rugându-ne, împreună de fiecare dată nu facem altceva decât să întărim această inimă a noastră săracă şi neputincioasă lângă inima lui Dumnezeu.

    O preţuim cu toţii, toate confesiunile creştine, într-un fel sau altul, pe Maica Domnului, dar nu ştim să preţuim ceea ce de fapt e cel mai aproape de noi şi mai simplu de purtat în viaţa şi în simplitatea existenţei noastre: acela că Maica Domnului şi-a împlinit misiunea pentru că face din viaţa ei acel răspuns neîncetat în faţa voinţei lui Dumnezeu. Şi acest răspuns neîncetat pe care Maica Domnului nu încetează să-l ofere în viaţa sa pământească şi ni-l oferă şi astăzi însoţindu-ne în rugăciune în grija ei de mamă către Fiul său. Nu-i altceva, iubiţi credincioşi, decât bucuria de a ne şti cu toţii nişte creaturi sărace şi neajutorate dar pe care harul lui Dumnezeu le poate purta paşii în bucuria harurilor sale în acele locuri ale bucuriei, ale credinţei, ale curajului care ne poartă zi de zi cu aceşti ochii a lui Dumnezeu pentru a înfrunta această viaţă şi a trăi clipă de clipă această fericire a Împărăţiei lui Dumnezeu.

    Să cerem de la Bunul Dumnezeu aceiaşi încredere pe care Maica Domnului ne-o arată în viaţa ei, aceiaşi bucurie care, spuneam, provine de la a te şti nimic, şi acest nimic umplut de har Dumnezeu îl face în aşa fel încât să fie rost de comuniune, bucurie de întâlnire, harul prieteniei.

    De fiecare dată când ne vedem an de an în ianuarie ne bucurăm să ştim că suntem cu toţii prieteni, că nimic nu ne poate despărţi de Hristos nici măcar păcatul care este o întoarcere de la bunătatea şi harului lui Dumnezeu, pentru că nu există păcat prea mare pentru îndurarea Lui. Dar acel păcat trebuie scos din inimă pus în faţa Domnului în iertare, în iertarea faţă de aproapele şi trăită într-adevăr o existenţă care să curgă din această bucurie a întâlnirii Domnului cu nimicul din noi.

    Să avem aşadar acest curaj. Să fim conştienţi că bucuria fiecărei zile care se scurge în neliniştea noastră faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele nostru este cel mai preţios lucru. Dumnezeu nu are nevoie de triumfurile noastre ci are nevoie de acele lucruri pe care noi le evităm pentru că ne arată slabi şi neputincioşi în faţa semenilor noştri. Dar lumina Lui unde să strălucească dacă nu în întunericul inimilor noastre?

    Să fie aşadar anul acesta, această bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru o întărire şi o încurajare ca drumul nostru de rugăciune să continue zi de zi astfel ca bucuria lui Dumnezeu să fie pe deplin desăvârşită.

    Print Friendly