vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Dumnezeu cu noi: Emanuel

    craciun

    În ieslea Betleemului copilul așezat pe paie este Dumnezeul cel viu și adevărat, Dumnezeu care se expune, dar nu la întâmplare, ci pentru a se face cunoscut și a ne fi aproape, spunându-ne că dragostea sa pentru noi e fără margini.

    An de an, Dumnezeu se lasă cunoscut acelora care, desigur, prin suflul rugăciunii, își întăresc credința. Această fragilitate și deplină umilință a lui Isus ne confirmă în credință. Nimeni și nimic să nu ne poată despărți de El. Chiar de-ar veni valuri mari peste cei ce rămân fideli adevărului, Isus este întotdeauna Pruncul care, prin nevinovăția și deplina dependență a copilului, ne învață Providența Tatălui. Ne cere să ne deschidem prezenței Lui și să-i ascultăm îndemnurile din Evanghelie.

    Puterea noastră e rugăciunea care ne deschide spre mărturia credinței Maicii Domnului. Oare ce cugetă întru sine Preacurata, căreia Îngerul îi vestise lucruri minunate, iar acum, într-o completă neputință, ascultă laudele păstorilor, primește închinarea magilor, apoi ia, împreună cu Iosif calea exilului pentru a salva viața Pruncului?

    Iubiți credincioși,

    Dumnezeu, venit în lume prima dată, a fost recunoscut cu bucurie de cei care aveau inima ușoară și puteau să contemple acel semn al vulnerabilității Copilului sosit în lume ca să meargă în căile noastre. Da, Isus ia calea noastră, iar nașterea sa e certitudinea că viața noastră de aici nu este definitivă. Necazul este că nu mai știm să ne bucurăm cu adevărat. Răceala cu care acceptăm mesajul de bucurie și mântuire este cea mai mare defavoare pentru adevăr și veșnicia sa.

    Calea sfințeniei este presărată de pericole, dar demnitatea și calitatea omului stau în acceptarea unui asemenea drum pe care Isus însuși s-a înscris. Neputința de a vedea sau simți acest adevăr este datorată, în parte, sărăciei sufletești, dar și mărginirii la cele trecătoare. După 1990, am crezut prea ușor că alții aveau nevoie de conversiune, scăzându-ne tăria în purtarea crucii pe urmele lui Isus. Or, numai prin asumarea crucii se menține în inima noastră gustul Împărăției și omenia.

    Numele lui Dumnezeu: Dumnezeu cu noi – Emanuel – nu este o figură de stil. Sfântul Părinte spune: „Luând numele nostru drept nume de familie, Dumnezeu vine în istoria noastră, s-a lăsat ca să-i scriem istoria. Și azi continuăm această istorie, compusă din har și păcat, iar Domnul nu se obosește să vină după noi: aceasta e smerenia lui Dumnezeu, răbdarea Lui, iubirea Lui”. Așadar, bucuria lui Dumnezeu se află între fiii oamenilor; este aceea de a fi cu noi: Emanuel. Lepădările de legea firii, alterarea simțului dreptății, renegarea umanității însăși, călcarea drepturilor vieții pruncilor se datorează și indiferenței cu care noi, creștinii, tratăm chemarea la viața cu Dumnezeu. Universul în care trăim este construit de alegerile morale, iar abaterile de la adevăr ne duc pe calea opusă luminii, lăsând loc astfel preponderenței răului.

    Isus a numit profanarea credinței și a apartenenței noastre la Dumnezeu, la legile sale sacrosante, „urâciunea pustiirii”. Ce înseamnă asta? Este înfrângerea aparentă a lui Dumnezeu – spune Papa Francisc – și stăpânirea temporară a principelui acestei lumi. Împotrivirea față de adorarea Domnului în istoria biblică este înainte de toate pregătită de indolența cu care omul se depărtează de la glasul și de la chipul Dumnezeului celui adevărat.

    Pe Hristos nu-l putem pune deoparte. El este victoria, victoria Pruncului care nu ne sustrage pericolelor sau durerilor, ci ne învață să le învingem. Și după încercare va sosi biruința, dar triumful nu-l însumăm cu adevărat decât atunci când am terminat bătălia vieții în care Isus – Dumnezeu s-a înscris ca om, alături de noi.

    Dragi prieteni,

    Singura cale de reîntoarcere în noi este de a ne pleca fruntea în fața Pruncului din iesle și a continua rezistența. Dumnezeu s-a pus mai prejos de noi. Nu trebuie să ne temem, Copilul sfânt nu vine în lume prin puterea forței exterioare, ci prin curajul nevinovăției și al smereniei harului. Prin încredere, susținută de rugăciune, perseverență și răbdare vom privi spre Cel care a venit în chipul Copilului neajutorat și a fost mai pe urmă străpuns pe cruce. Să putem da ceea ce e mai bun din noi spre mărturie Domnului, fiindcă ceea ce Dumnezeu ne cere, ne și dăruiește. Să-i oferim prinosul de viață cinstită, clădită pe omenie! Vă urez din inimă „sărbători senine și vesele, iar anul nou 2014 cu reînnoită credință!”

    Mihai, episcop

    Print Friendly