vicariatul greco-catolic de bucuresti

Arhive: PS Mihai

PicMonkey Collage

București – Rugăciune susținută pentru libertate, dreptate și pace în Ucraina

În spiritul dispozițiilor Preafericitului Cardinal Lucian, Întâi-stătătorul Bisericii noastre, toate comunitățile din Vicariatul de București sunt invitate, alături de păstorii sufletești, să continue a înălța lui Dumnezeu susținută rugăciune și jertfă pentru libertatea, dreptatea și pacea fraților ucraineni.

Unirea de rugăciune și comuniunea de jertfă a credincioșilor noștri greco-catolici sunt lucruri sfinte care – cum ne spun Isus și Maica Preacurată – pot schimba cursul istoriei, aducând convertirea inimilor, oferind rezolvare pe cale pașnică a problemelor care zguduie adesea în mod tragic istoria umană.

Inima Neprihănită a Maicii Sfinte să ne fie scăparea, aducând în suflete și în lume triumful binecuvântat al dragostei cerești a lui Isus, așa cum am fost asigurați la Fatima în 1917.

         +Mihai
vicarul Bucureștilor

PicMonkey Collage1

Andrei_Plesu

Andrei Pleșu, invitat la întâlnirile „Școlii de rugăciune” de la biserica Sf. Vasile cel Mare

În prezența unui numeros auditoriu, miercuri seara, 19 februarie 2014, la invitația PS Sale Mihai, Andrei Pleșu a fost oaspetele întâlnirilor „Școala de rugăciune”, la biserica greco-catolică Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă.

Conferința domnului Pleșu – pentru prima dată în interiorul unui lăcaș de cult – a dezvoltat tematici legate de volumul său, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (Humanitas, 2012). La sfârșitul acestei întâlniri, dialogul care a urmat a fost moderat de decanul Facultății de teologie greco-catolică a Universității din Cluj-Napoca, pr. dr. Cristian Barta.

Andrei Pleșu a ales să-și structureze discursul în jurul temei surprizei, a faptului că exegeza parabolelor este întotdeauna marcată de neprevăzut, paradox și adevăruri care chestionează radical așteptările noastre. El a punctat astfel câteva aspecte metodologice menite a arăta complexitatea unui peisaj hermeneutic pe care, adesea, îl schițăm facil în tușe groase, simpliste. De pildă, exegeza alegorică a sfinților Părinți este indicată de autor ca o schemă clasică de împietrire a gândirii și de epuizare artificială a unui text: X este Isus, Y este Biserica, Z reprezintă ispitele; cazul este închis… putem trece la următoarea parabolă. Pe scurt, spune Pleșu, „când ai impresia că ai înțeles, de fapt n-ai înțeles nimic”. Parabola ascunde și dezvăluie în același timp, „vorbind despre ce nu știm în termenii lui ceea ce știm” (Parabolele lui Iisus, p. 77), mijlocind „ o corecție a dislocării generale, o re-situare convenabilă a celor din afară, o re-alocare a adevărului” (p. 49).

Interpretarea parabolelor în spațiul românesc suferă însă, înainte de lectura cuminte, tributară exclusiv Părinților, și de elementara problemă a traducerii. Andrei Pleșu a vorbit astfel pe larg despre imaginea „copilului” în Evanghelii, în fapt mult mai complexă decât clișeul purității celor mici. Printr-un nuanțat excurs filologic, autorul a arătat că în textul originar există patru termeni diferiți care în românește au fost toți traduși prin „copil”, dar care ar schița însă o imagine ambiguă, cu numeroase penumbre, a copilului. El poate însemna astfel „necopt”, „insuficient educat”, „dependent de altcineva”, iar abia în cel de-al patrulea termen, υἱός (huios), apare înțelesul pozitiv de „fiu”, filialitatea pe care și creștinul este chemat să o asume. Celebrul „lăsați copiii să vină la mine”, ar fi mai corect tradus: „Îngăduiți-le acestor ființe imperfecte, suferinde, să vină la mine”, „Iertați-le acest gest”, iar scena se încheie cu Isus punându-și mâinile pe ei, binecuvântându-i, gestul pe care el l-a mai făcut doar asupra bolnavilor…

Isus nu era un tip amabil, drăguț, ci adeseori aspru, imprevizibil, radical. El a sfidat așteptările contemporanilor și este mereu surprinzător și pentru cititorii moderni ai Evangheliilor. Traducerile pioase ignoră, de pildă, faptul că acolo unde citim „nebun”, se vorbește de fapt de un om prost, nătâng, (v. pilda fecioarelor… „nebune”) iar acolo unde găsim „înțelept/înțelepciune”, ar trebui să citim „pragmatic”, „rațional”, „cu capul pe umeri”. Discursul lui Andrei Pleșu nu a fost în sine provocator pentru simplul fapt că a pus în evidență caracterul intrinsec provocator al Evangheliilor și figura infinit misterioasă a lui Isus din Nazaret.

Întrebările ulterioare i-au dat ocazia autorului să-și mărturisească perplexitatea și în fața altor probleme filosofico-teologice pe care adesea le expediem cu catehismul în mână: putem spune că, având atât de multe lucruri terifiante și absurde, natura este o creație perfectă? S-a tranșat oare problema eternității iadului? Este Spiritul Sfânt „regional”, limitat în acțiunea Sa de limitele Bisericii vizibile?

Un discurs caracterizat în primul rând de tinerețe: Pleșu observă la un moment dat că apostolii erau, în esență, o gașcă de tineri care au schimbat lumea din temelii. Și un discurs ce se deschide spre mister, spre disponibilitatea de a te pune în discuție, de a fi uimit și de a pune întrebări. Spre curajul de a spune, citându-l pe Chesterton, că niciun sentiment nu și-a ascuns Isus… cu o singură excepție, în acele retrageri bruște pe munte: veselia.

„Școala de rugăciune” este un parcurs de nouă întâlniri lunare, din octombrie până în iunie, dedicate ipostazelor mărturiei creștine în veacul contemporan, propuse începând cu anul 2008. Anul acesta tematica se axează pe mărturia unor personalități ale cetății creștine, care prin activitatea și scrierile lor au amplificat sensul clasic al vieții în Hristos, oferind noi abordări ale spiritului Evangheliei în existența celor credincioși.

Alin Vara

1613789_10202458154962560_841214606_n

Inima mare, plină de omenie a Papei Francisc – Prezentare de carte la București

Prezentarea traducerii cărții Sfântului Părinte Papa Francisc, Convorbiri cu Jorge Bergoglio,  de Francesca Ambrogetti și Sergio Rubin de la librăria Humanitas – Cișmigiu de miercuri seara, 5 februarie 2014, a fost o întâlnire marcată de carisma formidabilă a noului Papă în prezența a mai bine de o sută de participanți.

ghika1

Intriga unei experiențe existențiale ieșite din comun*

La vremea când Vladimir Ghika intra în comuniunea catolică, Ortodoxia în Occident era mai curând lumea exotică a aristocraților ruși sau greci care fondaseră capele după ritul lor în capitale, în orașele balneare sau în locurile de vilegiatură. Personalitate de amploare universală, de aleasă ținută intelectuală, sensibil la asumarea vie a credinței drept întâlnire cu Dumnezeu, lui Vladimir Ghika i-ar fi fost imposibil să aibă sentimentul împlinirii sufletești în locuri provinciale, tot așa cum încadrarea în Biserica Unită a românilor din Ardeal, unde ar fi putut păstra ritul bizantin, i-ar fi mărginit inspirația universală pe care o dobândise în primii ani ai secolului XX, studiind teologia la Roma, la Angelicum, facultatea părinților dominicani.

Vladimir Ghika a învățat să vadă încă din copilărie diversitatea și să aibă îndrăzneala de a asuma conflictul de interpretări, a se situa în mijlocul său ori în funcție de acesta. Ca orice om de studiu, ajutat de distincția staturii sale aristocratice – principiu evident la acea vreme – Ghika avea un fel de idealism care îl făcea să fie detașat de un anumit gen de mondenități. S-a bucurat astfel de șansa de a constata că schemele preconcepute trebuie privite cu circumspecție și tratate cu discernământ.

Conversiunea Monseniorului la Biserica catolică a fost în același timp un parcurs de istorie personală. S-a regăsit în acest gest rigoarea intelectuala a unui spirit neotomist mai degrabă decât a unuia cartezian, s-a regăsit onestitate, dar mai ales rugăciune sinceră și profundă. De aceea, pasul trecerii la creștinismul în varianta catolică nu l-a determinat niciodată pe Monseniorul Ghika să-și renege apartenența. Drumul său spre o asumare a credinței, decizională, liberă de strictețea identitară exclusivistă a fost practic dublată de dorința sa de a deveni preot, mijlocitor în Hristos. Și a devenit, într-adevăr, un excelent preot biritual – care putea celebra oricând în ritul său de origine sau în cel latin – încardinat în clerul arhiepiscopiei Parisului.

Gestul conversiunii Monseniorului la comuniunea catolică poate fi abordat din multe puncte de vedere. Pentru a aprecia azi gestul unui astfel de om care, din perspectiva confesionalismului clasic, creează confuzie, este nevoie de a ieși din logica strâmtă a diferendelor istorice. Și, mai ales, e necesar să vedem că nu suntem adevărați oameni de credință fără asumarea unei întâlniri directe, personale cu Hristos. Alexandru Paleologu, care l-a cunoscut personal pe Monseniorul, a spus că a învățat de la el că: „bunătatea este o formă mai subtilă a Justiției”[1]. A constata, prin urmare, în viața prințului prelat coordonatele unei decizii personale, existențial peremptorie și, prin urmare, creatoare de sfințenie, de bunătate, este mărturia clară a unui har excepțional – dincolo de apartenențe, de mofturi istorice sau polemici de prost gust și, mai ales, dincolo de frustrări sectare.

PS Mihai Frăţilă

*Text pregătit pentru un volum colectiv pe tema convertirii Fericitului Mons. Vladimir Ghika.


[1]  Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor, București 2005, Humanitas, 171.

papa-francisc-convorbiri-cu-jorge-bergoglio_1_fullsize

Lansare carte Papa Francisc. Viața sa în propriile cuvinte

Editura Publica, Biserica Greco-Catolică Vicariatul de București și librăria Humanitas de la Cișmigiu vă invită miercuri 5 februarie, ora 18:30, pe bulevardul Elisabeta nr. 38, unde va avea loc lansarea oficială a cărții-interviu Papa Francisc. Convorbiri cu Jorge Bergoglio.poster papa1

Lansarea va fi marcată cu o discuție pe marginea cărții, cu participarea: PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic, vicarul Bucureștilor, PS Cornel Damian, Episcop romano-catolic, auxiliar de București, Preot Marius Taloș, Superiorul iezuiților din România,

și jurnaliștii Emil Hurezeanu, Vlad Mixich, Gelu Trandafir.

Liberal și conservator, cu mintea în Ceruri dar cu picioarele pe Pământ, Papa Francisc cultivă contrariile, îngrijește paradoxul și înlesnește credința.

Cartea Papa Francisc. Convorbiri cu Jorge Bergoglio, un rezultat al conversaţiilor cu Sergio Rubin şi Francesca Ambrogetti, este o confesiune mărturisită la persoana I, despre evenimentele care au marcat viața actualului pontif.

Într-o manieră desluşită şi intimă, Jorge Bergoglio povesteşte cum şi-a petrecut copilăria, şi cum din pricina unei grave pneumonii a simţit primele semne ale vocaţiei religioase. Ne vorbeşte şi despre intrarea sa la seminar, precum și despre experienţa sa până la apariţia „fenomenului Bergoglio”, după ce Ioan Paul al II-lea l-a uns cardinal.

Bergoglio răspunde cu sinceritate şi curaj, la întrebările directe şi pătrunzatoare care îi permit să mărturisească modul său de gândire, cu luciditatea care îl caracterizează şi fără să ocolească niciun subiect incomod: de la cum trebuie să fie trăită experienţa rugăciunii, trecând prin celibat şi activitatea pastorală a Bisericii, până la scandalurile sexuale sau opinia sa despre dictatura argentiniană.
Editura Publica a fost înființată în 2007 și este specializată în cărți de non-ficțiune: economie, antreprenoriat și științe sociale, dar și biografii celebre. Printre autorii Publica se numără autori precum Malcolm Gladwell, Daniel Kahneman, Dan Ariely, Joseph Stiglitz, Paul Krugman, Daniel Pink, Seth Godin, Sir Ken Robinson sau Richard Branson.

Cele mai recente apariții sunt Gena egoistă de Richard Dawkins, David și Goliat de Malcolm Gladwell, Animalul social de David Brooks și Dieta câștigătoare de Novak Djokovic.

Persoane de contact:
Angela Naghi, Communication Executive Publica
angela.naghi@publica.ro
0731 027 663

Preot Andrei Mărcuș, Vicariatul Greco-Catolic de București
vicariat.secretariat@gmail.com
0740 399 939

Bogdan Baciu, Coordonator PR & Marketing Librăriile Humanitas
bogdan.baciu@humanitas.ro
0733 669 347

invitatie papa1