vicariatul greco-catolic de bucuresti

Arhive: PS Tit Liviu Chinezu

ADF_4660

65 de ani de la arestarea episcopilor greco-catolici români. Seară de veghe și rugăciune la Biserica Vicarială Sfântul Vasile cel Mare

Data de 28-29 octombrie 2013 marchează o comemorare cu cifră rotundă: 65 de ani de la arestarea episcopilor greco-catolici care aveau să dea mărturie cu preţul vieţii pentru credinţa în Cristos: Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Tit Liviu Chinezu (la data respectivă protopop de Bucureşti). Cu această ocazie, Vicariatul de Bucureşti şi AGRU Bucureşti au organizat o seară de veghe şi rugăciune sâmbătă, 27 octombrie 2013, la Biserica vicarială Sfântul Vasile cel Mare.

S-au celebrat Sfânta Liturghie şi Vecernia. Amintirea Sfinţilor Mucenici Dumitru, Izvorâtorul de Mir, şi Nestor a fost prilej de reflecţie asupra trăsăturilor mărturisitorilor credinţei, comune atât în secolul al IV-lea, cât şi în secolul al XX-lea. Calea Sfintei Cruci a alăturat textele evanghelice ale suferinţelor Mântuitorului cu fragmente şi evocări din vieţile jertfitoare ale episcopilor mărturisitori. Şi pentru că anul acesta Biserica l-a ridicat pe Monseniorul Vladimir Ghika la cinstea altarelor, cei prezenţi au avut bucuria de a câta Acatistul noului Fericit Martir şi de a venera relicvele sale. S-a recitat şi Sfântul Rozariu meditând la patimile Mântuitorului.

La final, PS Mihai Frăţilă a subliniat, într-o scurtă meditaţie, că în mijlocul multelor preocupări şi griji concrete pentru binele Bisericii, episcopii morţi pentru credinţă au lăsat ca în viaţa lor să pătrundă lucrarea lui Dumnezeu, ceea ce le-a dat şi tăria jertfei de mai târziu.

Alături de Pr. Protopop Liviu Oţoiu au participat preoţi şi credincioşi din diferite parohii bucureştene, precum şi numeroşi copii şi tineri, atât de la Cercetaşii Români Uniţi, cât şi de la Liceul greco-catolic „Timotei Cipariu” din Bucureşti, care au cântat împreună la Sfânta Liturghie şi au avut un moment de rugăciune prin cântece. O seară edificatoare, petrecută după îndemnul evanghelic: „Privegheaţi şi vă rugaţi” (Mt 26,41).

Oana-Viviana Dimcev

AGRU-Bucureşti

biserica-sf-vasile

Gânduri despre Monseniorul Ghica

În primul rând, cred că trebuie să spun ceea ce știu eu sigur despre acel descendent din domnitorii ghiculești, care a fost și demnitar al Bisericii, chiar dacă multe se știu și din alte surse.

Tatăl, fiu de Domn, era ambasador la Constantinopol, când s-a născut fiul său, Vladimir, iar mama provenea dintr-o familie nobilă rusă. Era deci aristocrat. A beneficiat de o educație aleasă în Franța, și avea o cultură imensă, o memorie extraordinară, un spirit de observație exact și darul a ceea ce se numește azi „lectură rapidă”, dar deloc superficială și ținea minte, aș zice, tot. A călătorit mult, deseori din caritate și în slujba Bisericii. A avut acces la cele mai înalte cercuri ale societății, în țară și în toată lumea, până la inaccesibilul atunci împărat al Japoniei. Afirma însă că avantajele nașterii și ale educației implică obligația de a le corespunde și de a purta Bunului Dumnezeu o recunoștință imensă, ceea ce cred că a făcut toată viața.

A trecut din convingere la catolicism, a studiat teologia având deja studii de drept și filosofie, dar pentru a nu o întrista pe mama sa ortodoxă, a devenit preot doar după decesul ei, adică târziu. În timp de pace a trăit mult în Franța, la Paris, fiind duhovnic al străinilor pentru că știa limbi străine, și a fost preot la o biserică a săracilor, de la periferie. Și-a păstrat prieteniile din înalta societate, observând totodată, cu rigoare, o austeritate neostentativă. Ostentativ însă, era un creștin convins, și în toate împrejurările, îndemna la rugăciune și promitea rugăciunile sale interlocutorilor săi, chiar și mai sus amintitului împărat al Japoniei. A cunoscut aproape pe toți marii intelectuali ai vremii, împrietenindu-se cu mulți dintre ei, făcând în același timp apostolat în „cartierul roșu” al bisericuței sale.

Apreciindu-l pentru pietatea, competența și slujirea sa, Sfântul Părinte de atunci i-a acordat dreptul de a oficia în ambele rituri – roman și bizantin, adică greco-catolic – și titlul de prelat papal – și deci „monsenior”.

Cu toate că vorbea o limbă franceză cu totul aleasă, precum și alte limbi europene, pe lângă rusa maternă și latina străbună, prețuia în aceeași măsură limba țării sale. Când l-am cunoscut eu, târziu, prin 1945, avea o sănătate șubrezită de asceză, dar vorbea și predica minunat românește. Mă așezam cât mai aproape, ca să-l aud bine. Era grav și exigent și totuși extrem de binevoitor și accesibil și cu mult și subtil umor.

În anii războiului, din 1913, ai Primului și ai celui de-al Doilea Război Mondial a hotărât că locul său e în țara sa și lângă poporul său. Cum spusese Kipling în faimoasa lui poezie „If”, „să poți vorbi cu regii fără a pierde contactul cu oamenii de rând”, a fost foarte apropiat de tinerii ardeleni refugiați pentru studii în țară, în timpul cedării Ardealului. Ei veneau la ASTRU (Asociația Studenților și Tinerilor Români Uniți) la parohia greco-catolică bucureșteană din strada Polonă ca la un cămin familial și cald, ei fiind atunci rupți de familiile lor. Printre ei, unii erau destul de neștiutori și – aș zice – copilăroși, încât să-și permită să simplifice titlul de monsenior în „Monse”. De altfel și Preasfințitului Vasile Aftenie – de asemenea, ulterior, martir – îi spuneau „Preasfi”, desigur, în intimitatea ASTRU-lui. Aveau amândoi umor și o demnitate care nu se cerea afirmată cu asprime. Atunci l-am cunoscut eu și mai târziu am continuat să-l văd și să-l ascult, până la arestarea sa.

După o inițială rezervă de tânără „rebelă” față de cel care mă temeam că ar fi un aristocrat pretențios, am dobândit pentru Monseniorul Vladimir Ghica un profund respect, căruia i s-au adăugat în timp afecțiune și venerație.

Biografi mai competenți decât mine vor putea da mai multe informații despre multiplele activități desfășurate în țară de Monseniorul Vladimir Ghica, în timp de război, ca și în timp de pace și în anii de restriște ai comunismului.

Despre sfârșitul său de martir se pot consulta documentele de la CNSAS și IICCMER, precum și amintirile tovarășilor săi de suferință, în primul rând Pr. Tertulian Langa și Pr. Matei Boilă, care le-au publicat la Cluj.

Elsa ANCA BĂRBUȘ

Mons. Vladimir Ghika

Vladimir Ghika – Zestrea de sfinţenie a unui nou martir român în Biserica Universală

Vestea recunoaşterii martiriului monseniorului Ghika de către noul Papă Francisc, printre primele acte oficiale ale pontificatului, ne-a oferit încă o şansă – nesperată parcă în aceste vremuri tulburi – de a vedea că şi România are acces la acel circuit al valorilor universale scrise prin simplitate, fără trâmbiţări inutile.

Monseniorul Prinţ Vladimir Ghika, decedat în 1954 la închisoarea Jilava la vârsta de optzeci şi unu de ani, spunea că unirea cu Roma nu l-a făcut mai puţin ortodox, ci l-a ajutat să-şi adâncească crezul în această extraordinară sensibilitate de spirit pe care a construit-o Biserica Catolică Una, a primelor secole. Figură de înaltă clasă, nepot de principe, înrudit cu elita boierimii româneşti şi aristocraţia Fanarului, dar şi cu nobilimea europeană, prin mama sa, Moret de Blaremberg – care descindea tocmai din Henric al IV-lea al Franţei – are ascendentul sufletesc al personajului care face istorie.

EpiscopiiGC_martiri

Noapte de rugăciune și priveghere în memoria Episcopilor greco-catolici martiri

În memoria Episcopilor martiri arestați în noaptea de 28 octombrie 1948, sâmbătă, 27 octombrie 2012, preoţii şi credincioşii din Bucureşti au petrecut o noapte de rugăciune şi priveghere la Biserica vicarială Sfântul Vasile cel Mare.

Programul de rugăciune a început la orele 18.00 cu vecernia celebrată de părintele protopop Liviu Oțoiu, la sfârşitul căreia PS Mihai Frăţilă a subliniat importanţa celebrării memoriei Episcopilor care şi-au dat viaţa pentru Hristos, nu doar ca repere istorice ale Bisericii noastre, ci şi ca modele de credinţă vie.

Interviu in exclusivitate cu PS Mihai Fratila, episcop greco-catolic de Bucuresti

A trecut mai bine de o lună şi jumătate de la instalarea primului episcop greco-catolic în Bucureşti după 60 de ani în persoana Preasfinţitului Mihai Frăţilă, ocazie cu care Preasfinţia Sa a oferit un interviu in exclusivitate părintelui Cristian Terheş, purtătorul de cuvânt al Memorandumului către Statul Roman al credincioşilor greco-catolici din România şi din întreaga lume.
Interviul abordează diferite subiecte, de la viaţa Bisericii Greco-Catolice din Bucureşti până la problema proprietăţilor Bisericii Greco-Catolice confiscate de regimul marxist-comunist în 1948 şi date în folosinţă Bisericii Ortodoxe Române.

articolul integral

Atenţie! De regulă la Semnalări includem o parte din articol, restul putând fi citit pe situl respectivei publicaţii. De aceea anumite linkuri pot să nu mai fie în timp valabile, dacă pagina indicată s-a modificat sau a dispărut. O semnalare de articol nu înseamnă aprobarea conţinutului articolului.