vicariatul greco-catolic de bucuresti

Arhive: PS Vasile Aftenie

DSC_0080 (1)

Canonizarea unui martir în Biserica Catolică. Cauza Preasfinţitului Vasile Aftenie

Joi, 12 iunie 2014 în cadrul Şcolii doctorale de teologie din cadrul Facultăţii de teologie romano-catolică a Universităţii din Bucureşti  Alexis Dimcev a susținut public lucrarea cu titlul Canonizarea unui martir în Biserica Catolică. Cauza lui Vasile Aftenie, episcop martir, Serv al lui Dumnezeu, avându-l drept coordonator pe prof. univ. dr. pr. Isidor Mărtincă.

Teza apare la 115 ani de la nașterea episcopului Vasile Aftenie (14 iulie 1899 – 10 mai 1950), reprezentând prima lucrare doctorală dedicată figurii acestuia, încadrându-se tematic atât în sfera dreptului canonic, cât și în cea a istoriei ecleziastice.

Lucrarea constituie și primul studiu amplu în spațiul teologic românesc asupra normelor și procedurilor adoptate de Biserica Catolică în procesul canonizării unui martir, urmărind evoluția conceptului de sfințenie canonizabilă din primele secole creștine până la cele mai noi decrete și instrucțiuni.

Studiul de caz, axat pe figura episcopului Vasile Aftenie, primul dintre cei șapte episcopi greco-catolici morți pentru credință în regimul comunist, cuprinde materiale inedite, culese din diferite fonduri arhivistice documentare. Dincolo de a fi doar o biografie bogat documentată a primului episcop greco-catolic misionar în București și Vechiul Regat, cercetarea pornește de la premisa lecturării vieții episcopului Aftenie din perspectiva procedurii de canonizare aplicată în prezent de Congregația pentru Cauzele Sfinților, luând ca model structura folosită în redactarea Positio super martyrium.

Capitolul dedicat figurii episcopului Vasile Aftenie nu constituie o anticipare a verdictului oficial al Bisericii asupra sfințeniei acestuia, ci prezintă în mod obiectiv episoadele semnificative din viața ierarhului-vicar, bucureștean prin adopție, cu mențiunea că mărturia sacrificiului suprem pentru credință se pregătește timp de o viață întreagă. Însuși episcopul Aftenie scria în iulie 1934: „M-am căsătorit sufletește cu Biserica și pentru ea am să muncesc, cum pot, până la sfârșitul vieții”, hotărâre confirmată paisprezece ani mai târziu, în iulie 1948, în pragul persecuției, când afirma cu seninătate: „Am încredere deplină în Cel de Sus și sunt gata să suport și să înfrunt orice.”

Finalul susținerii a dat posibilitatea auditoriului să aducă mărturii și evocări, dovedind cât de vie este faima de sfințenie a episcopului Vasile Aftenie în rândul comunității greco-catolice din București.

Prin această cercetare se dovedește încă o dată necesitatea recuperării memoriei Bisericii păstorite de episcopul Vasile Aftenie în București și Vechiul Regat, a cărei continuitate în acest teritoriu a fost confirmată prin înființarea Eparhiei greco-catolice Sfântul Vasile cel Mare de București și alegerea primului său episcop eparhial, Preasfințitul Mihai Frățilă.

Teza de doctorat a lui Alexis Dimcev a fost validată cu calificativul foarte bine. Autorul a mulțumit la final Preasfinției sale Mihai Frățilă și domnului cercetător Emanuel Cosmovici pentru sprijinul acordat în realizarea cercetării.

afis-a3-simpozion-bleed-margin-5mm-page-001-jpg (2)

Roma: Simpozion despre mărturia de credință a Bisericii Greco-Catolice Române în timpul persecuției comuniste

În data de 23 noiembrie 2013, începând cu orele 10:30 a avut loc la Roma, în Bazilica San Bartolomeo de pe insula Tiberina, simpozionul ”Mărturia de credință a Bisericii Greco-Catolice Române în timpul persecuției comuniste”.

Simpozionul a fost moderat de Preasfiția Sa Virgil Bercea, Episcopul eparhiei de Oradea. În deschiderea lucrărilor au luat cuvântul Eminența Sa Cardinal Leonardo Sandri, Prefectul Congregației pentru Bisericile Orientale, Preafericirea Sa Lucian Mureșan, Întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, Excelența Sa Bogdan Tătaru Cazaban, Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, Ignazio Roberto Marino, Primarul Romei şi Prof. Andrea Riccardi, fondatorul Comunității Sant`Egidio.

biserica-sf-vasile

Gânduri despre Monseniorul Ghica

În primul rând, cred că trebuie să spun ceea ce știu eu sigur despre acel descendent din domnitorii ghiculești, care a fost și demnitar al Bisericii, chiar dacă multe se știu și din alte surse.

Tatăl, fiu de Domn, era ambasador la Constantinopol, când s-a născut fiul său, Vladimir, iar mama provenea dintr-o familie nobilă rusă. Era deci aristocrat. A beneficiat de o educație aleasă în Franța, și avea o cultură imensă, o memorie extraordinară, un spirit de observație exact și darul a ceea ce se numește azi „lectură rapidă”, dar deloc superficială și ținea minte, aș zice, tot. A călătorit mult, deseori din caritate și în slujba Bisericii. A avut acces la cele mai înalte cercuri ale societății, în țară și în toată lumea, până la inaccesibilul atunci împărat al Japoniei. Afirma însă că avantajele nașterii și ale educației implică obligația de a le corespunde și de a purta Bunului Dumnezeu o recunoștință imensă, ceea ce cred că a făcut toată viața.

A trecut din convingere la catolicism, a studiat teologia având deja studii de drept și filosofie, dar pentru a nu o întrista pe mama sa ortodoxă, a devenit preot doar după decesul ei, adică târziu. În timp de pace a trăit mult în Franța, la Paris, fiind duhovnic al străinilor pentru că știa limbi străine, și a fost preot la o biserică a săracilor, de la periferie. Și-a păstrat prieteniile din înalta societate, observând totodată, cu rigoare, o austeritate neostentativă. Ostentativ însă, era un creștin convins, și în toate împrejurările, îndemna la rugăciune și promitea rugăciunile sale interlocutorilor săi, chiar și mai sus amintitului împărat al Japoniei. A cunoscut aproape pe toți marii intelectuali ai vremii, împrietenindu-se cu mulți dintre ei, făcând în același timp apostolat în „cartierul roșu” al bisericuței sale.

Apreciindu-l pentru pietatea, competența și slujirea sa, Sfântul Părinte de atunci i-a acordat dreptul de a oficia în ambele rituri – roman și bizantin, adică greco-catolic – și titlul de prelat papal – și deci „monsenior”.

Cu toate că vorbea o limbă franceză cu totul aleasă, precum și alte limbi europene, pe lângă rusa maternă și latina străbună, prețuia în aceeași măsură limba țării sale. Când l-am cunoscut eu, târziu, prin 1945, avea o sănătate șubrezită de asceză, dar vorbea și predica minunat românește. Mă așezam cât mai aproape, ca să-l aud bine. Era grav și exigent și totuși extrem de binevoitor și accesibil și cu mult și subtil umor.

În anii războiului, din 1913, ai Primului și ai celui de-al Doilea Război Mondial a hotărât că locul său e în țara sa și lângă poporul său. Cum spusese Kipling în faimoasa lui poezie „If”, „să poți vorbi cu regii fără a pierde contactul cu oamenii de rând”, a fost foarte apropiat de tinerii ardeleni refugiați pentru studii în țară, în timpul cedării Ardealului. Ei veneau la ASTRU (Asociația Studenților și Tinerilor Români Uniți) la parohia greco-catolică bucureșteană din strada Polonă ca la un cămin familial și cald, ei fiind atunci rupți de familiile lor. Printre ei, unii erau destul de neștiutori și – aș zice – copilăroși, încât să-și permită să simplifice titlul de monsenior în „Monse”. De altfel și Preasfințitului Vasile Aftenie – de asemenea, ulterior, martir – îi spuneau „Preasfi”, desigur, în intimitatea ASTRU-lui. Aveau amândoi umor și o demnitate care nu se cerea afirmată cu asprime. Atunci l-am cunoscut eu și mai târziu am continuat să-l văd și să-l ascult, până la arestarea sa.

După o inițială rezervă de tânără „rebelă” față de cel care mă temeam că ar fi un aristocrat pretențios, am dobândit pentru Monseniorul Vladimir Ghica un profund respect, căruia i s-au adăugat în timp afecțiune și venerație.

Biografi mai competenți decât mine vor putea da mai multe informații despre multiplele activități desfășurate în țară de Monseniorul Vladimir Ghica, în timp de război, ca și în timp de pace și în anii de restriște ai comunismului.

Despre sfârșitul său de martir se pot consulta documentele de la CNSAS și IICCMER, precum și amintirile tovarășilor săi de suferință, în primul rând Pr. Tertulian Langa și Pr. Matei Boilă, care le-au publicat la Cluj.

Elsa ANCA BĂRBUȘ

coperti-page-001

Regăsirea unui portret interior – o nouă publicație la București despre episcopul Vasile Aftenie

A apărut prin grija Vicariatului de București o broșură despre portretul episcopului Aftenie și a colegilor de suferință, martirizați de regimul de tristă amintire.
Autorul, P.S. Mihai Frățilă, ne propune spre meditație un portret spiritual inedit a celui care, aflat în suferința persecuției, renunță la tot pentru a rămâne fidel crezului interior.
   „Când vorbim despre trecut sau despre martiri riscăm să repetăm adesea puținele clișee biografice, fără să avem curiozitatea de a citi istoria din perspectiva interioară a sufletelor, scrise de generozitate și inspirate de Cuvântul viu al Domnului. Renunțând să pătrundem fibra intimă a unor oameni al căror crez a fost mai important decât viața, frizăm cu ușurință anacronismul și pierdem din vedere ceea ce e mai de preț din valoarea mărturiei. De aceea este nevoie de o filosofie a nuanțelor pentru a aprofunda chestiuni ce privesc publicitatea figurilor spirituale aparținând trecutului. În plus, portretele interioare trebuie evocate tocmai pentru a pune în legătură cu prezentul lucruri care ne sunt vitale prin forța exemplului. ”
Ocazionat de Anul Credinței, textul despre episcopul Aftenie este dedicat – așa cum se spune în introducere – „cititorilor, cu recunoștință pentru darul lui Dumnezeu mărturisit în generația celor care au stat la fereastra acestei lumi, slujind Evanghelia și pe Hristos cu prețul vieții. Spre folosul celor care se roagă și caută cu speranță să-și reînnoiască setea și foamea de Cer, spre binele și mântuirea lor, pentru ispășirea păcatelor omenirii și convertirea tuturor la lumina credinței în Dumnezeu.”
Gelu Trandafir
Cartea se poate comanda la adresa vicariatului (4 lei exemplarul), iar plata se face cu ramburs poștal.
Mons. Vladimir Ghika

Vladimir Ghika – Zestrea de sfinţenie a unui nou martir român în Biserica Universală

Vestea recunoaşterii martiriului monseniorului Ghika de către noul Papă Francisc, printre primele acte oficiale ale pontificatului, ne-a oferit încă o şansă – nesperată parcă în aceste vremuri tulburi – de a vedea că şi România are acces la acel circuit al valorilor universale scrise prin simplitate, fără trâmbiţări inutile.

Monseniorul Prinţ Vladimir Ghika, decedat în 1954 la închisoarea Jilava la vârsta de optzeci şi unu de ani, spunea că unirea cu Roma nu l-a făcut mai puţin ortodox, ci l-a ajutat să-şi adâncească crezul în această extraordinară sensibilitate de spirit pe care a construit-o Biserica Catolică Una, a primelor secole. Figură de înaltă clasă, nepot de principe, înrudit cu elita boierimii româneşti şi aristocraţia Fanarului, dar şi cu nobilimea europeană, prin mama sa, Moret de Blaremberg – care descindea tocmai din Henric al IV-lea al Franţei – are ascendentul sufletesc al personajului care face istorie.