vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Harul lui Dumnezeu se arată în neputinţă

    Interviu luat PS-lui Mihai Frăţilă, Vicarul greco-catolic al Bucureștiului, Episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş de către Pr. Marian I. Ştefănescu cu prilejul Exerciţiilor spirituale ţinute la Centrul Pastoral al Episcopiei Române Unite de Lugoj, 21-30 martie a.c. pentru preoţii Eparhiei.

     

    Pr.Marian Ştefănescu: Prea Sfinţite Părinte Mihai, faptul că sfinţia Voastră ţineţi exerciţiile spirituale, cred că este un har deosebit deoarece nu de multe ori un episcop propune astfel de pregătire specifică Postului Mare. Toţi preoţii Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj ne bucurăm de acest dar ceresc. Este opinia mea.

    Un prim gând şi o întrebare este: ce v-a determinat să acceptaţi susţinerea exerciţiilor spirituale din acest an cu preoţii Eparhiei de Lugoj ?

    PS Mihai : Acum, orice lucru care în mod evident pare să ne propulseze într-un centru de atenţie poate să fie riscant. O spun foarte clar, în primul rând, din dorinţa de a răspunde cu spirit de frățietate apelului PS Alexandru, care a dorit lucrul acesta, şi pentru că unde pot încerc să fiu disponibil din punctul de vedere al apostolatului. Apoi să nu uităm că orice lucru care ţine de misiunea clericală de a propovădui Evanghelia este o bună ocazie şi pentru cel care propune temele sau meditaţiile respective să-şi reconsidere apartenenţa şi drumul care îl ţine legat de Isus.

    Acest lucru este, cred eu, foarte important, pentru că multă lume se gîndeşte, să zicem într-un sens foarte spiritual că putem fi instrumente ale lui Dumnezeu în beneficiul sufletelor ş.a.m.d. Cu siguranţă că bunul Dumnezeu ne învaţă şi de la lucrurile cele mai simple şi mai neînsemnate dar este, totuşi important acest lucru că şi cei care ascultă şi cei care dăruiesc spune sf.Pavel”dăruind vom putea dobândi”. A dărui cu simplitate şi cu respect faţă de viaţa şi problemele confraţilor clerici cred că e un lucru care este suficient de important ca să ne determine pentru a veni în aceste locuri aşa cum ne-aţi pomenit „locuri de har”.

    Pr.M.Ş.: Ce stare de spirit aţi simţit în mijlocul preoţilor Eparhiei noastre ?

    PS Mihai: Sunt două serii fiindcă e vorba aici de peste 100 de preoţi. Cu siguranţă că în spatele acestor chipuri vii există bucurie, există durere, există speranţe, există certitudine şi dezamăgiri. E important să putem înţelege cu toții cât de valoroasă este această întâlnire, chiar dacă durează relativ puţin; de a trăi această comuniune împreună, de a ne simţi membre ale aceluiaşi trup şi să vedem în confruntarea reciprocă adevărul că Dumnezeu este prezent şi rămâne activ.â

    Pr. M.Ş.: Ce vă leagă, în mod deosebit, de Episcopia Lugojului ?

    PS Mihai: Ah, mă leagă, din punct de vedere personal multe lucruri pentru că în familia mea au fost preoţi care au slujit în această dieceză, iar unii dintre aceștia îşi aşteaptă învierea în cimitirul Lugojului unde sunt presărate atâtea trupuri, oameni care au ştiut să pornească din bunul simţ, să-L lase pe Dumnezeu să facă lucruri mari şi frumoase, lucruri mari şi frumoase aşa cum le face Dumnezeu şi care nu sunt făcute neapărat pe scenă în aşa fel încât societatea să le recunoască şi să le aplaude. Mă gândesc în mod deosebit la PS Ioan Ploscaru care în simplitatea lui a pregătit aceste timpuri, timpuri care se bazează pe jertfa şi sacrificiul acestor generaţii de oameni, de preoţi care au ştiut să rămână în rezistenţa lor de credinţă pentru a ne permite nouă celor de astăzi să continuăm suflul viu al lucrării lui Dumnezeu.

    Pr. M.Ş.: Aţi anticipat întrebarea legată de personalitatea PS-lui Ioan Ploscaru. Dacă ar fi un cuvânt sau o propoziţie la caracterizarea dânsului, ce aţi spune ?

    PS Mihai: Aş spune că era un om foarte simplu, foarte direct chiar dacă din documentele care deja s-au publicat ştim că era un om foarte convins de neputinţa sa, de nimicnicia sa. Apreciez la dumnealui, în special, simţul umorului. Mi-aduc aminte că, citindu-i amintirile din închisoare părea să lase o undă de regret prin faptul că, spunea dumnealui, generaţia sa n-a primit harurile primilor martiri. Ei au fost privaţi, spunea dumnealui, de acele ajutoare pe care Dumnezeu le-a dat primilor mucenici. Eu cred că au primit şi ei foarte multe haruri care erau corespunzătoare încercărilor lor şi faptul că dincolo de grozăviile pe care ni le istoriseşte în amintirile sale, răzbate această undă de umor. Aş putea spune chiar un umor dincolo de orice simţ al tragismului când povesteşte fel de fel de evenimente sau întâmplări chiar şi cu aceia care erau puşi să-i supravegheze. E un lucru extraordinar pentru că Dumnezeu se foloseşte de orice înclinaţie benefică a noastră pentru a putea să ne fortifice şi să ne confirme în drumul Lui. Cu atât mai mult cu cât, cum spuneam, era un personaj conştient de faptul că trebuia să fie acea verigă de legătură dintre un timp de libertate a Bisericii mărturisit până în 1948 şi timpul acesta pe care l-am dobândit după 1990. Deci, o generaţie care ştia că nu va putea să realizeze mult dar știa totodată că era veriga de transmitere spre viitor.

    Și-au îndeplinit astfel misiunea mai mult decât onorabil cu deplină încredinţare în Dumnezeu şi cu un spirit de rugăciune care pentru noi rămâne, am putea spune, un ideal extraordinar.

    Pr. M.Ş.: Aţi fost rector la Pio Romeno, la Roma. Cu ce vă ajută, acum, în misiunea de Episcop experienţa acelei responsabilităţi ?

    PS Mihai: În primul rând, a-L simţi pe Dumnezeu activ, dincolo de orice aparenţă, în momentul în care ai de lucru cu studenţii şi de multe ori a te întreba care pot fi lucrurile benefice care să-i ajute să se maturizeze, să crească sufleteşte şi din punct de vedere omenesc pot pe parcursul câtorva ani să vezi că Dumnezeu este activ cu acele suflete care sunt dispuse să colaboreze. Apoi, un alt lucru care este, iarăşi, important în această slujire episcopală este să acceptăm diversitatea, să putem recunoaşte în fiecare acel talant care, pus în slujba celorlalţi să-i permită lui Dumnezeu, nu numai să împlinească viaţa noastră, în funcţie de acele daruri sau talanţi, ci să şi întregească figura Bisericii, s-o primenească, s-o desăvârşească în aşa fel încât toată lucrarea Bisericii să fie bine. Şi nu în ultimul rând, am avut ocazia pe parcursul acestor ani să stau în preajma unor persoane care nu s-au mulţumit să strângă diplome, ci mai ales să câştige experienţă și acea şcoală a vieţii, care, fundamentată pe credinţă şi pe cultivarea prezenţei lui Dumnezeu, în iubire, în respectul faţă de ceilalţi, să ofere acele coordonate sigure după care viaţa creştină nu rămâne o filosofie ci rămâne o realitate vie, concretă,, aproape de noi şi în primul rând aproape de Dumnezeu care o compune, care o construieşte prin har.

    Pr. M.Ş.: Pe vremuri, ca să zic aşa, am trăit ceasuri de taină cu distinsul şi regretatul nostru Cardinal Alexandru Todea. La un moment dat şi-a exprimat o dorinţă, un vis, ca atunci când Biserica va ieşi din catacombe, reşedinţa mitropolitană din Blaj să se mute la Bucureşti. Iar aceasta datorită unor considerente legate de relaţiile diplomatice, de contextul mai favorabil al acţiunii catolice în lume etc. Ce părere aveţi în legătură cu aceasta ?

    PS Mihai: Fondarea Vicariatului de la Bucureşti în 1940, alegerea şi numirea ca Episcop a PS Vasile Aftenie a fost o expresie a dorinţei Mitropolitului de atunci, Alexandru Nicolescu, de a testa posibilitatea unei eventuale strămutări a centrului înspre Bucureşti. În 44-45, peste ţară s-au abătut grozăviile stăpânirilor străine, apoi în 1948 Biserica a fost suprimată din partea Statului comunist. Trăim astăzi alte circumstanţe. Biserica a reclădit interior multe realităţi, dar latura sa exterioară suferă profund din cauza atitudinilor potrivnice pe care încă trebuie să le suportăm. În primul rând ne preocupă această atitudine potrivnică prin care s-a acceptat să fim puși în persecuţie tocmai de frați creștini.

    După 1990, Biserica s-a împuţinat în numărul credincioşilor săi. Oricum, Arhidieceza de Făgăraş şi Alba-Iulia, poate la un moment dat, în cazul în care se va crede de cuviinţă, să cugete asupra acestei posibilităţi şi dacă va fi cazul şi dacă se găsesc motivaţiile cu adevărat viabile s-ar putea face lucrul acesta. De multe ori, în latura exterioară a Bisericii vizăm şi alte lucruri care ţin de notabilitate, de lucrarea aceasta diplomatică. Însă pentru orice mişcare, viaţa Bisericii trebuie să depindă în primul rând, spuneam, de inspirațiile Cerului și de binele sufletesc al credincioşilor săi.

    Pr. M.Ş.: Mai suportaţi câteva întrebări ?

    PS Mihai : Încerc!

    Pr. M.Ş.: Referitor la canonizarea Episcopilor şi aducerea lor la cinstea sfintelor altare, consideraţi că aceasta va mai dura ? Va fi spre binele Bisericii Greco-Catolice, al Naţiunii noastre şi al relaţiilor cu celelalte culte sau ar putea ridica probleme în ce privesc relaţiile cu Biserica Ortodoxă ?

    PS Mihai: Eu cred că această declarare a martiriului generaţiei de Episcopi care şi-au lăsat viaţa în închisori sau în domiciliile obligatorii n-ar trebui să jeneze pe nimeni, nici măcar pe aceia care, poate, trăiesc un sentiment de frustrare sau de vină. O dată pentru că martirii nu pot să fie folosiţi din punct de vedere politic sau diplomatic. Martirii aparţin în primul rând lui Cristos, iar Biserica are prin această putere a cheilor dreptul de la Cristos să poată recunoaşte baza judecăţilor sale, baza studiului său de credinţă. Biserica are această putinţă de a recunoaşte prin vrerea lui Dumnezeu şi harul Său valoarea unei mucenicii.

    În primul rând episcopii care au această faimă de mucenicie au fost martiri ai lui Cristos; şi în felul acesta nu văd de ce trebuie să existe probleme. Nu există probleme, de fapt, nici în momentul în care, aşa cum se mai spune, într-adevăr, nu toţi au murit în violenţa caznelor. Au fost cazuri în care cîţiva dintre ei au fost puşi în situaţia de a trăi în domiciliu forţat. Dar toţi au devenit o singură inimă şi un singur suflet pentru că vieţile lor nu se pot separa. Aici e vorba de un principiu ecleziologic extrem de important. Dincolo de mărturia personală a cuiva, în ceea ce priveşte acest ataşament faţă de Cristos care se mărturiseşte într-o atmosferă de ură pentru credinţă, e vorba aici de manifestarea unei Biserici, a unei comunităţi de credinţă. Episcopul Bălan, Episcopul Hossu au murit în starea aceasta de domiciliu forţat. Ei n-au părăsit situația de violență. Deci era suspendată viaţa lor şi siguranţa lor fizică de acest ataşament faţă de Cristos şi de Biserica Sa. Nu se pot nega lucrurile acestea deoarece există şi această violenţă a morţii. Iar ei au fost făcuţi părtaşi de această violenţă care este caracteristică muceniciei, aceluia care moare pentru Cristos într-o atmosferă de aversiune şi de persecuţie evidentă.

    Sunt lucruri care nu numai că aduc o mărire extraordinară lui Dumnezeu dar confirmă adevărul că mântuirea este dată lumii prin Biserică. Şi asta noi o pierdem adesea din vedere, uitând acel mare adevăr că sfinţenia, dincolo de a fi o lucrare strict personală, e o lucrare care ne ţine legaţi legaţi unii cu alţii, nu numai cu Dumnezeu. Sfinţenia nu poate fi construită în singurătate nici măcar de aceia care au carisma retragerii în pustie sau a eremitajului. Ei rămân pururi legaţi de turma Bisericii şi lucrul acesta este cu atât mai important când este vorba de un grup de episcopi care rămâne fidel până la urmă, cu toată agresiunea şi violenţa desfăşurată asupra lor, rămân fideli Bisericii zidită pe credinţa lui Petru.

    Pr.M.Ş.: Credeţi că şi-au dat viaţa doar pentru Biserica Română Unită Greco-Catolică sau pentru cauza în general a Creştinismului şi a Libertăţii convingerilor de orice fel, în faţa unui regim ateu şi totalitar ?

    PS Mihai: Eu spuneam că sunt martiri ai lui Cristos şi în felul acesta orice lucru bun poate fi constatat în cultura noastră într-o cultură care a fost forjată de elementul creştin, cultură care nu poate să-l excludă pe Fiul lui Dumnezeu. Este implicit un lucru de valoare nu numai din punct de vedere al credinţei ci constituie o mărturie a faptului că iată aceşti oameni chiar şi în momentul în care au fost puşi în situaţia limită a existenţei fizice nu au cedat în faţa persecutorului, nu şi-au încălcat convingerile. Pot fi considerați fără probleme și martori ai demnității interioare a neamului nostru și, prin Cristos, martori ai umanității libere – sufletește vorbind.

    Pr. M.Ş. : Excelenţă, care ar fi epilogul exerciţiilor spirituale, pe care ni l-aţi putea adresa

    PS Mihai: Harul lul Dumnezeu se arată în neputinţă. Lucrarea Sa mântuitoare nu este dată capacităţilor noastre, puterilor noastre, ci este dată acestui sentiment profund al nimicniciei din fiecare dintre noi. Astfel încât să putem rosti cântarea aceea pe care Maica Sfântă o rosteşte în momentul în care ea este recunoscută ca fiind Mama lui Dumnezeu şi când ea încredinţează orice merit şi orice bunătate Aceluia care este Autorul Vieţii şi Binecuvântării.

    Pr. M.Ş.: Mulţumim.

    ulţumit să strângă diplome, ci mai ales să câştige experienţă și acea şcoală a vieţii, care, fundamentată pe credinţă şi pe cultivarea prezenţei lui Dumnezeu, în iubire, în respectul faţă de ceilalţi, să ofere acele coordonate sigure după care viaţa creştină nu rămâne o filosofie ci rămâne o realitate vie, concretă,, aproape de noi şi în primul rând aproape de Dumnezeu care o compune, care o construieşte prin har.

    Pr. M.Ş.: Pe vremuri, ca să zic aşa, am trăit ceasuri de taină cu distinsul şi regretatul nostru Cardinal Alexandru Todea. La un moment dat şi-a exprimat o dorinţă, un vis, ca atunci când Biserica va ieşi din catacombe, reşedinţa mitropolitană din Blaj să se mute la Bucureşti. Iar aceasta datorită unor considerente legate de relaţiile diplomatice, de contextul mai favorabil al acţiunii catolice în lume etc. Ce părere aveţi în legătură cu aceasta ?

    PS Mihai: Fondarea Vicariatului de la Bucureşti în 1940, alegerea şi numirea ca Episcop a PS Vasile Aftenie a fost o expresie a dorinţei Mitropolitului de atunci, Alexandru Nicolescu, de a testa posibilitatea unei eventuale strămutări a centrului înspre Bucureşti. În 44-45, peste ţară s-au abătut grozăviile stăpânirilor străine, apoi în 1948 Biserica a fost suprimată din partea Statului comunist. Trăim astăzi alte circumstanţe. Biserica a reclădit interior multe realităţi, dar latura sa exterioară suferă profund din cauza atitudinilor potrivnice pe care încă trebuie să le suportăm. În primul rând ne preocupă această atitudine potrivnică prin care s-a acceptat să fim puși în persecuţie tocmai de frați creștini.

    După 1990, Biserica s-a împuţinat în numărul credincioşilor săi. Oricum, Arhidieceza de Făgăraş şi Alba-Iulia, poate la un moment dat, în cazul în care se va crede de cuviinţă, să cugete asupra acestei posibilităţi şi dacă va fi cazul şi dacă se găsesc motivaţiile cu adevărat viabile s-ar putea face lucrul acesta. De multe ori, în latura exterioară a Bisericii vizăm şi alte lucruri care ţin de notabilitate, de lucrarea aceasta diplomatică. Însă pentru orice mişcare, viaţa Bisericii trebuie să depindă în primul rând, spuneam, de inspirațiile Cerului și de binele sufletesc al credincioşilor săi.

    Pr. M.Ş.: Mai suportaţi câteva întrebări ?

    PS Mihai : Încerc!

    Pr. M.Ş.: Referitor la canonizarea Episcopilor şi aducerea lor la cinstea sfintelor altare, consideraţi că aceasta va mai dura ? Va fi spre binele Bisericii Greco-Catolice, al Naţiunii noastre şi al relaţiilor cu celelalte culte sau ar putea ridica probleme în ce privesc relaţiile cu Biserica Ortodoxă ?

    PS Mihai: Eu cred că această declarare a martiriului generaţiei de Episcopi care şi-au lăsat viaţa în închisori sau în domiciliile obligatorii n-ar trebui să jeneze pe nimeni, nici măcar pe aceia care, poate, trăiesc un sentiment de frustrare sau de vină. O dată pentru că martirii nu pot să fie folosiţi din punct de vedere politic sau diplomatic. Martirii aparţin în primul rând lui Cristos, iar Biserica are prin această putere a cheilor dreptul de la Cristos să poată recunoaşte baza judecăţilor sale, baza studiului său de credinţă. Biserica are această putinţă de a recunoaşte prin vrerea lui Dumnezeu şi harul Său valoarea unei mucenicii.

    În primul rând episcopii care au această faimă de mucenicie au fost martiri ai lui Cristos; şi în felul acesta nu văd de ce trebuie să existe probleme. Nu există probleme, de fapt, nici în momentul în care, aşa cum se mai spune, într-adevăr, nu toţi au murit în violenţa caznelor. Au fost cazuri în care cîţiva dintre ei au fost puşi în situaţia de a trăi în domiciliu forţat. Dar toţi au devenit o singură inimă şi un singur suflet pentru că vieţile lor nu se pot separa. Aici e vorba de un principiu ecleziologic extrem de important. Dincolo de mărturia personală a cuiva, în ceea ce priveşte acest ataşament faţă de Cristos care se mărturiseşte într-o atmosferă de ură pentru credinţă, e vorba aici de manifestarea unei Biserici, a unei comunităţi de credinţă. Episcopul Bălan, Episcopul Hossu au murit în starea aceasta de domiciliu forţat. Ei n-au părăsit situația de violență. Deci era suspendată viaţa lor şi siguranţa lor fizică de acest ataşament faţă de Cristos şi de Biserica Sa. Nu se pot nega lucrurile acestea deoarece există şi această violenţă a morţii. Iar ei au fost făcuţi părtaşi de această violenţă care este caracteristică muceniciei, aceluia care moare pentru Cristos într-o atmosferă de aversiune şi de persecuţie evidentă.

    Sunt lucruri care nu numai că aduc o mărire extraordinară lui Dumnezeu dar confirmă adevărul că mântuirea este dată lumii prin Biserică. Şi asta noi o pierdem adesea din vedere, uitând acel mare adevăr că sfinţenia, dincolo de a fi o lucrare strict personală, e o lucrare care ne ţine legaţi legaţi unii cu alţii, nu numai cu Dumnezeu. Sfinţenia nu poate fi construită în singurătate nici măcar de aceia care au carisma retragerii în pustie sau a eremitajului. Ei rămân pururi legaţi de turma Bisericii şi lucrul acesta este cu atât mai important când este vorba de un grup de episcopi care rămâne fidel până la urmă, cu toată agresiunea şi violenţa desfăşurată asupra lor, rămân fideli Bisericii zidită pe credinţa lui Petru.

    Pr.M.Ş.: Credeţi că şi-au dat viaţa doar pentru Biserica Română Unită Greco-Catolică sau pentru cauza în general a Creştinismului şi a Libertăţii convingerilor de orice fel, în faţa unui regim ateu şi totalitar ?

    PS Mihai: Eu spuneam că sunt martiri ai lui Cristos şi în felul acesta orice lucru bun poate fi constatat în cultura noastră într-o cultură care a fost forjată de elementul creştin, cultură care nu poate să-l excludă pe Fiul lui Dumnezeu. Este implicit un lucru de valoare nu numai din punct de vedere al credinţei ci constituie o mărturie a faptului că iată aceşti oameni chiar şi în momentul în care au fost puşi în situaţia limită a existenţei fizice nu au cedat în faţa persecutorului, nu şi-au încălcat convingerile. Pot fi considerați fără probleme și martori ai demnității interioare a neamului nostru și, prin Cristos, martori ai umanității libere – sufletește vorbind.

    Pr. M.Ş. : Excelenţă, care ar fi epilogul exerciţiilor spirituale, pe care ni l-aţi putea adresa

    PS Mihai: Harul lul Dumnezeu se arată în neputinţă. Lucrarea Sa mântuitoare nu este dată capacităţilor noastre, puterilor noastre, ci este dată acestui sentiment profund al nimicniciei din fiecare dintre noi. Astfel încât să putem rosti cântarea aceea pe care Maica Sfântă o rosteşte în momentul în care ea este recunoscută ca fiind Mama lui Dumnezeu şi când ea încredinţează orice merit şi orice bunătate Aceluia care este Autorul Vieţii şi Binecuvântării.

    Pr. M.Ş.: Mulţumim.

    Print Friendly