vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Mesaj la înmormântarea Sorei Maria Ernesta Oancea CMD

    Blazon PS Mihai

    Cuvioasă Maică Paula, dragi surori, stimată familie, iubiți credincioși,

    Din depărtări, unde mă aflu cu pelerinii Vicariatului de București, tocmai de la sanctuarul Preasfintei Inimi a lui Isus de la Paray-le-Monial, mă alătur dumneavoastră cu credință, în rugăciunea pentru sufletul sorei Maria Ernesta.

    În anii aceștia am avut ocazia să petrecem spre Domnul multe din surorile care și-au petrecut viața în vremea persecuției. Au trăit, au simțit și s-au rugat cu acea discreție și încredere care au fost mai rodnice decât atâtea inițiative de după 89. Sora Ernesta este una din surorile acestei generații și, evocându-i prezența, readucem în prezent harul Cerului peste întreaga generație.

    Sora Ernesta a știut să însumeze în fibra sa interioară nu numai rugăciunea, dar și apostolatul. Un apostolat care nu de puține ori a costat-o persecuția și disprețul celor care au slujit idolatria minciunii, dar și acelora dintre noi care au preferat o apartenență la Cristos semnată de comoditatea unui simplu exercițiu spiritual, mângâietor.

    A purtat greul și misiunea unui dascăl. Era atât de recunoscătoare lui Dumnezeu și Maicii Preacurate pentru a fi rămas pururi în legătură cu cei tineri, cu școlarii. Purta fără s-o spună acel mesaj interior al ridicării inimii spre înălțimi care a fost pentru școala Blajului emblematică. Cu câte riscuri și în anii cei grei conducea pașii mlădițelor greco-catolice spre zidurile universului blăjan, sfințite de mărirea muceniciei!

    Sora Ernesta a avut acel miez de foc care însuflețește caracterele tari pentru a merge cu orice preț pe drumul lui Isus, nu oricum, ci în Biserică. Anii au călit-o, au înăsprit-o, dar n-au învins-o pentru că altul era țelul, nu unul vremelnic, ci cel care duce spre Împărăție. În ultimul timp se resemnase la unicul adevăr care-l mai putea verifica: că suferința era de fapt o continuare necesară a acelui zel de credință în care crescuse și lucrase.

    Fericită că mulți o păstrau în suflet, că îi treceau pragul, că prețul de sânge nu fusese plătit în zadar, trăia o voioșie impresionantă zidită pe speranța că Cristos este totul. Spirit realist, atentă la riscurile și rănile Bisericii de azi, sora Ernesta ne lasă astfel un mesaj de încredere în bucuria de a fi și rămâne fii predilecți ai Maicii Preacurate. Maica Săracilor pădurii Cărbunarilor care-i fusese exemplu de a se face la rândul ei tuturor toate!

    În încheierea acestor gânduri, aș dori să exprim public recunoștința Bisericii pentru un suflet atât de generos, uneori neînțeles sau prost catalogat, inimă dăruită Domnului, inteligentă, scrisă de speranța în puterea dragostei Domnului și a Preacuratei. O fiică liberă a acestei Congregații a Maicii Domnului căreia i-a fost și i-a rămas fidelă cu dragostea cea dintâi.

    Dragostea acoperă multe păcate, spunea sfântul Pavel. Pentru această dragoste evidentă dau cu recunoștință mărire lui Cristos, dragostea pe care sora Ernesta – a Providenței – cum se bucura s-o spună, a trăit-o știut și neștiut printre noi.

    Soră Ernesta,

    Domnul Dumnezeu pe care l-ai iubit, care te-a chemat din glia țăranilor Dumitrei și te-a făcut lumină atâtor suflete să-ți fie parte în veșnicie alături de aceia pe care i-ai cunoscut și pe care Biserica speră să-i poată proclama în curând la cinstea altarelor.

    În veci pomenirea ei! Dumnezeu s-o odihnească în pace!

    Paray-le-Monial, 8 septembrie 2011

    Print Friendly