vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Postul Mare – bunul simț al memoriei și tăria de caracter

    Postul mare – bunul simt al memoriei si taria de caracter

    Text publicat în ziarul România Liberă în 1 martie 2012

    Paștele sunt trecerea Domnului. În noaptea dinaintea eliberării din robia Egiptului, în fiecare familie de israeliți a trebuit pregătit mielul, servit aproape pe fugă, să fie toți gata de drum. În acel ceas, când din fiecare sălaș egiptean murea primul născut, Israel a fost protejat prin ritualul de sânge simbolic ce anunța, sute de ani mai devreme, Paștele Fiului lui Dumnezeu. De atunci, în fiecare casă la evrei, cel mai mare din familie rostește legămintele și povestește tinerilor istoria a ceea ce s-a petrecut în acea noapte: eram robi și Dumnezeu ne-a făcut liberi.

    Ascultă Israel – a reprezentat apoi chemarea poporului iudeu la planul mântuirii lui Dumnezeu. Acest apel se regăsește în tot ceea ce Vechiul Legământ al Bibliei petrece ca istorie a Cerului spusă aici pe pământ. Adu-ți aminte cât de mult bine ți-a făcut ție Domnul – spune refrenul acelei memorii vii pentru ca omul să rămână… om.

    Pregătirea de Paști implică așadar o reconsiderare a ceea înseamnă Jertfa Mielului care este Hristos. De aceea creștinul asumă an de an, într-un timp al celebrărilor – care are conotațiile de taină, sacramentală – ceea ce Dumnezeu a putut împlini pentru noi. Dar amnezia ne permite să egalăm astăzi inegalabilul: să atingem performanțele de a ne pierde datele precum computerul și o dată cu ele sufletul, și prin urmare șansa unei „resetări” impecabile! Ca să uităm de propria statură a interiorității.

    A pierde această statură cultivând ipocrizia și a da cu tifla pare să fi devenit virtutea supremă. Până mai ieri „Apelul către lichele” al lui Liiceanu era pentru noi românii un eseu al chemării la căința publică și retragerea vinovaților de pe scena publică. De la trecerea lui Micnik prin micul Paris în postul mare al anului trecut, iată, până și dorința de purificare a devenit sinonimă cu criza. Și am intrat solemn, direct de pe scena Ateneului, și în recesiunea morală care scrie tăcută urletele revanșiste ale acestui univers de fățărnicie în care ne petrecem în mod fatal existența.

    Odată, demult, când puterea mai crea o lume a eleganței artelor, nevasta regelui de la Versailles spunea despre propriul soț că : indignările virtuoase ale puritanului, puritan supus ispitei își face o caricatură din viciul celuilalt, pentru a evita să-l recunoască în el însuși. Diavolul, răul definit prin privațiune de iubirea lui Dumnezeu, a reușit astfel să ne amăgească cu supunerea la ritualurile strict exterioare ca să nu mai avem probleme cu sensul interior și cu bătălia pentru consecvența morală. Și atunci conversiunea poate zace definitiv prăfuită printre ideile adevărate care trebuie să moară.

    În vinerea mare Crucea lui Isus devine cumpăna dreptății între doi tâlhari. Între cei doi, regalitatea răstignită pe care o oferă Fiul omului îi cade tot mai greu binecredinciosului român de pretutindeni. Depășirea acelei trâmbițate culturi exterioare, bisericești, care nu dialoghează cu omul decât pentru a condamna sau a ridica și mai multe catapetesme în fața neliniștilor sale interioare și pentru a înmormânta orice corespondență dintre conversiunea la Hristos și reclădirea interioară a unei societăți, se poate face prin jertfă și altruism. De aceea, între Crăciun și Paști, timpul Postului ne invită la purificarea grijii de stăpânire și brutalitate prin prospețimea evanghelică a bunei credințe și a bunului simț.

    Timpul ce precede Paștele este așadar un timp al recunoașterilor.

    Timp de primenire și de renunțare, timp al meditării nu neapărat a ceea ce trebuie să faci pentru Dumnezeu, cât de a-ți putea pleca capul pentru a vedea… ce face Dumnezeu pentru tine.

    Timp dedicat iertării și regăsirii tăriei de caracter.

    +Mihai,

    vicarul Bucureștilor

    Print Friendly