vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Salutul Preasfințitului Mihai de Crăciun

    La ieslea Viflaimului

    „Venit-ai din Fecioară… tu însuți, Domnul cel întrupat”

    Iubiți credincioși,

    La ieslea Viflaimului nu se spun multe cuvinte. Toți cei care ajung acolo pot contempla tăcerea neajutorată a lui Dumnezeu făcut Prunc și înțeleg că Cerul nu le așteaptă vorbele, ci atitudinile și viața. Viața lor încredințată Domnului vorbește cel mai bine în dialog cu Cerul: lauda pentru îngeri, bucuria pentru păstori, pentru magi străduința de a cunoaște. Isus – care va trebui să învețe să vorbească limba noastră – ne mai află dispuși să dialogăm cu El prin viața scrisă de credință?

    Tăcerea, credința sunt în criză, dar criza înseamnă luptă. Prezentul, recesiunea – mai puțin cea morală despre care nu e la modă să vorbești – mai pot spune ceva în fața Copilului tăcut așezat în iesle? Ori puterea lui Dumnezeu se arată în „slăbiciunea” iertării sale. Asta e bucuria Crăciunului: să descoperi îndurarea, să fi capabil să primești dragostea lui Isus, Cel pus în ieslea firii tale. Să lupți pentru ca Dumnezeu să se nască în viața ta și să descoperi valoarea tainei lucrului bine făcut.

    Deocamdată pierdem memoria lucrurilor Cerului. Sunt multe lucruri care ne revoltă, ne surprind, ies din politețea noastră și ne pun în dificultate. Facem multe lucruri fără să mai știm de ce. Chiar și datinile de credință. Cei bătrâni aveau însă memoria vieții fără de capăt și acel univers tradițional pentru care viața rămânea sacră.

    Orice cultură a semeției umane până la urmă piere. Ne place însă să trăim acel perfecționism pe care îl predicăm exclusiv celorlați și suntem, până la urmă, atât de departe de conversiunea la Chipul neajutorat al Domnului care vine să mântuiască lumea de păcat. Harurile Domnului, ca și vestea sa cea bună, sunt recunoscute numai atunci când avem nevoie de ele. De aceea, încercarea și suferința au devenit instrumente ale mântuirii fiindcă sunt singurele mijloace care îi rămân lui Dumnezeu pentru a ne mai culege din pierzare.

    Luminile orașului de Crăciun ne îmbată acum an de an simțurile. Sub raza lor pare să se construiască totul: „bucură-te cât poți, totul e trecător!”. Unde va fi oare frumusețea interioară făgăduită în primirea Împărăției lui Dumnezeu? Doar în sufletul ce primește iertarea. De aceea în candela creștinului lumina nu e o pomadă, ci lama ascuțită care intră pentru a-i ține vie rana sufletului și dorul după Dumnezeu. Nici Pruncul nu se arată în străluciri orbitoare, ci la candela smereniei, din facerea de bine, din mângâierea celui aflat în necaz, în ajutorul dezinteresat ce poartă singur la tainicele bucurii.

    Pe acest pământ și într-o lume ca a noastră alege Dumnezeu să coboare: printre ruinele noastre. Pentru treizeci de ani El Însuși rămâne supus, în tăcere și rugăciune, muncind zi de zi cu Maica Sfântă și Dreptul Iosif. Ca și acum două mii de ani, Pruncul Isus nu este recunoscut de toți. Voi însă nu l-ați cunoscut așa pe Hristos, spune Sfântul Pavel. Dacă, într-adevăr, L-ați ascultat și ați fost învățați întru El, așa cum este adevărul întru Isus, să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare. Să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului (…)

    Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă.(…)

    Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. Fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4).

    Dragi prieteni,

    Să fim cu viața noastră în anul 2012 care vine glasul său peste lumea învăluită în întuneric. Hristos ne-o cere. E chemarea noastră fiindcă El vine. Nașterea lui să ne fie de folos!

    Cu arhierești binecuvântări

    † MIHAI, Episcop, vicar al Bucureștilor

    Print Friendly