vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Salutul și meditația PS Sale Mihai, Vicarul greco-catolic al Bucureștilor rostit în Catedrala Armeană din București – Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor 2014

    Biserica Armeneasca

    În cea de a șaptea zi a Octavei de rugăciune pentru unitatea creștinilor comunitățile din București s-au întâlnit la Catedrala Armeană Sfinții Mihail și Gavril. La sfârșitul momentului de rugăciune PS Mihai a propus o scură meditație plecând de la fragmentele din Sfintele Scripturii pregătite pentru acest moment. Redăm în continuare Salutul și meditația PS Sale Mihai, Vicarul greco-catolic al Bucureștilor rostit in Catedrala Armeană din București.

    I. Mulți dintre noi cred că noi, reprezentanții Bisericilor din București, ne vedem la biserica armeană doar o dată pe an. Mai venim însă și o altă dată, pentru a păstra vie memoria armenilor care, în 1915, au fost uciși de Imperiul Otoman, sistem fără inimă, care în numele majorității a distrus pe cei mici și slabi.

    Înainte de a medita împreună cu dumneavoastră evanghelia, aș dori însă să salut cu recunoștință memoria lui Spiru Haret, fiu al comunității armene, care a înțeles că dreptul de viață al omului se exprimă mai ales prin omenia celorlalți. Haret a fost cel care a permis arhiepiscopului Netzhammer, contra tuturor părerilor și a principiilor politically correct, construirea la București a primei biserici greco-catolice din teritoriul Vechiului Regat. Și chiar dacă Biserica greco-catolică este astăzi mică, ea nu uită de acei binefăcători care și-au scris raiul prin omenie, lăsând carității întâietate și împiedicând morala creștină să devină ideologie.

    II. „Cine nu este împotrivă poate fi câștigat” – ne spune, de fapt, Evanghelia din seara aceasta – Marcu 9,38-40. Este centrul diplomației carității – dacă o putem astfel numi – a Domnului Hristos.

    El ne atrage atenția că celui care este gelos pentru supremația sa i se întâmplă două lucruri:

    • amărăciunea: privești la celălalt ce are el și tu nu ai, pierzând bucuria, voia bună, făcând din supremație un sistem.
    • bucuria bârfelor. Dacă nu-l suporți pe fratele tău, atunci coboară-l în ochii tăi și mai ales în ochii celorlalți. Așa cred unii: că se înalță doar dacă îl înjosesc pe fratele lor. Or, prin bârfe regăsim o altă atitudine, și anume, invidia1.

    Gelozia mascată de supremația apostolatului este fiica egoismului și maica invidiei, care la rândul său naște trufie. Iar viața devine un calvar, fiindcă întotdeauna cel invidios produce o suferință direct proporțională cu binele celuilalt. Cu cât binele e mai mare, cu atâta se tulbură mai mult!2

    Mai este atunci vreo șansă pentru unitate? Invidia, trufia sunt armele celui rău. Diversitatea persoanelor – după cum spune sfântul Pavel Corintenilor, este voită de Dumnezeu. Unitatea nu este uniformizare într-o comunitate: un corp nu este doar ochi, doar picioare, doar inimă, doar mână, ci toate la un loc sub capul care e Hristos.

    Cine exclude pe cineva anume, îl exclude pe Acela care s-a deșertat pe sine, coborând între noi, făcându-se ultimul dintre toți. Cu cât suntem mai uniți cu El, cu atât mai puternică este seninătatea dintre noi și de aceea cei mai mici sunt adevărații creatori de istorie și prin ei îi place lui Dumnezeu să lucreze. Fiul lui Dumnezeu a luat totul asupra sa, n-a deschis ușa sistemelor, ci a venit ca miel care ia asupra sa păcatele lumii.

    A rosti împreună „Tatăl nostru” este pentru unii un lucru abominabil, pentru alții mărturie a omeniei și carității. Mă bucur că Dumnezeu ne oferă șansa de a petrece puțin împreună și că-I putem oferi Lui jena de a fi marginalizați sau disprețuiți. Ca să ne vindecăm de gelozie sau invidie să putem accepta că această suferință e parte a Crucii pe care o luăm pe spate, pentru a merge spre Hristos. O facem cu greu, dar cu voie bună, iar dacă în viața noastră privim la Cel răstignit, putem predica lumina.

    Hristos ne învață că revanșa pentru răbdare și perseverență este a lui Dumnezeu. Mulți dintre cei care sunt în Biserica vizibilă, nu fac parte din cea nevăzută, fiindcă nu-l urmează pe Hristos, ci pe ei înșiși, ideile lor, dorințele lor. Sfântul Pavel spune clar Corintenilor: „cine nu-l iubește pe Domnul cel viu să fie anatema”.

    III. Biserica crește nu sub hegemonia puterii sau a privilegiilor, ci din iubirea lui Isus, care a murit pentru toți. Evanghelia de azi ne arată că Împărăția cerurilor întârzie mai curând din cauza orbirii celor buni, decât din cauza perversității celor răi. Binele nu este bine fiindcă l-am făcut noi. Binele nu trebuie împiedicat chiar dacă nu l-am făcut noi. Important este să-l căutăm pe Hristos și să ne lăsăm scriși sufletește de dragostea pentru El.

    „Cine nu e contra noastră este pentru noi”: nu e o vorbă goală, nu e nici măcar remediul contra fanatismului, ci mărturia formidabilă a libertății fiilor lui Dumnezeu. Orice conflict sau rău iese din unghere strâmte, de acolo unde ne opunem unii altora prin gelozii și lipsă de omenie, făcând de ocară numele Domnului și iubirea creștină. Cu femeia de la fântâna Samariei Isus a început dialogul prin a-i cere mai întâi un serviciu. La înmulțirea pâinilor a plecat de la merindele sărace ale unui băiat, iar lui Zaheu nu i-a spus „tâlharule, dă-te jos din pom!”, ci i-a cerut găzduire.

    Credința fără politețe și, deci, fără caritate nu este departe de grozăvia fanatismului. Insistența de a proclama că binele nu este exclusivist, iar dragostea nu are lege, l-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Și fiindcă cel rău – diavolul – dăruiește întotdeauna zel celui care nu pricepe nimic, iar celui inteligent criticile amare, să putem accepta de ce Dumnezeu dorește să dea zel numai acelora care-i înțeleg Inima, iar pricepere celor care se simt datori semenilor.

     

    1 Cf. Papa Francisc, Omilia de la Sfânta Marta – 23 ianuarie 2014. Într-un alt context, Sfântul Părinte vorbește de gelozie care naște bârfă și amărăciune, indicii ale diviziunii din comunitatea de credință.

     

    2 Cf. Silvano Fausti, Ricorda e racconta il Vangelo. La catechesi narrativa di Marco, Roma 1998 (3), Ancora, 302ss.

     

    Print Friendly