vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Un „rai” pământesc și totalitar. Recitind Fatima

    procissao_adeus-nossa-senhora-de-Fátima

    Revăd cu plăcere de fiecare dată procesiunea de la Fatima. Statuia Fecioarei Maria e purtată printre pelerinii care, fluturând batiste albe, salută finalul sărbătorii, cântând bucuria inimii: Ó Fátima, adeus! Virgem Mãe, adeus! – Fatima la revedere, Fecioară Maică, la revedere! Tremurul legănat al statuii pare să dea viaţă imaginii sfinte în trecerea sa pe imensa esplanadă, printre marea de oameni, ajungând să exprime de la sine consfinţirea lumii prin inimi calde care bat la poarta cerului, intrând în casa Maicii Sfinte.

    Trăim, oare, vremuri tulburi? Fatima le-a prevestit în cazul în care decăderile conştiinţelor se vor împlini, fiindcă raţiunea fără lumina Creatorului nu se ridică mai presus de instinctul beţivului. Devenind una cu alcoolul, care i-a luat în posesie sufletul, aşteaptă ca ciroza să facă parte pe drept din structura intimă a fiinţei omului. Maica Domnului cerea cu ardoare pe 13 mai 1917, dar şi în apariţiile din lunile următoare, consacrarea la Inima sa fără prihană. Consacrarea lumii, dar în special a unei ţări – Rusia – care altfel, ar fi căzut în umbră, împrăştiind prin rănile sale, cinism, dispreţ şi moarte asumării cristice a adevărului şi a libertăţii ca respect. Întârzierea înţelegerii acestui apel al Maicii Domnului, până spre anii 80, ne-a gratificat în Est trăirea acelei religii a neomeniei, fardată în mod sacru de puterea întunericului cu egalitatea omului şi paradisul societăţii pentru care Partidul era sinonimul Sfintei Treimi.

    Izvorul aurei distrugătoare a neomeniei s-a transformat între timp într-un fluviu universal care continuă, de fapt, întruchipările vechiului rău ucigător de suflete, şarpele antic, tatăl minciunii, prinţ al tenebrelor. Trăim, oare, vremuri tulburi? Într-un fel da, şi cu toţii am contribuit la asta. Aceste strâmtorări nemaivăzute de mulţi ani, în zonele paşnice ale umanităţii, par să lase loc totalitarismului care, depăşind demult distincţia de stânga sau dreapta, a epuizat şi a strivit secolul celor două războaie mondiale. Abdicările noastre de la demnitatea fiilor lui Dumnezeu ne-au condus spre repetate lepădări de înţelepciunea firii şi a creaţiei. Izvorul moralei e un câştig pe care Europa l-a dobândit prin creştinare, dar libertatea conştiinţei şi respectul semenilor par să nu aibă acces în noul „paradis” cinic care se profilează la orizontul unde se cade pradă, precum Mowgli, sub hipnoza ochilor lui Kaa, şarpele din „Cartea junglei”: Trust in me! Trust in me!” – Încrede-te în mine, încrede-te în mine! Pe vremea Romei păgâne totul era permis dacă devenea lege. Chiar şi oamenii erau declaraţi prin lege obiecte, iar dacă nu erai de acord trebuia să dispari. Abdicarea de la umanitatea profundă a luminii interioare, sub hipnoza dacă este legal e absolut moral, ne aduce la universul savanei, unde domină cel care rage cel mai tare şi are cei mai buni colţi pentru a sfâşia bine.

    Să ne mai lăsăm atunci surprinşi de o carte scrisă în timpul celui de-al Doilea război mondial, care a devenit atât de actuală pentru lumea europeană, consumată nu numai de criză, cât mai ales de vanitatea experimentală a dictonului totul e permis? Pentru a obliga pe toată lumea să creadă acest dicton, un absurd şi nou – dar pururi vechi! – paradis terestru trebuie să-i înlăture pe cei care nu-i pot accepta clauzele: dragostea cu sila. „Partea diavolului”, cartea din 1942 a lui Denis de Rougemont, fiindcă de ea este vorba, spune cu o formidabilă actualitate că orice resemnare la rău devine letală: «e o uşurinţă sinistră în a te mărturisi învins, în a te recunoaşte iresponsabil, s-ar zice chiar în a te lăuda cu asta. În alte vremuri, oamenii se apărau, le era ruşine să-şi piardă controlul asupra lor înşişi. Asta însemna să pierzi totul sau, şi mai rău, era ceva prost văzut de ceilalţi. Astăzi, obsedatul se face el însuşi interesant(…)

    În nici o altă parte omul nu se înșeală mai abitir în ce priveşte motivările sale şi nu se mulţumeşte mai bine cu sofisme cusute cu aţă albă. În nici o altă parte masochismul şi egoismul strâmt nu se înveşmântează cu mai mult succes cu aparenţele sacrificiului(…) Dacă din mânie, din orgoliu, din invidie, din egoism, din prostie sau din laşitate aţi făcut să sufere o fiinţă, veţi putea simţi remuşcări şi dorinţa de a îndrepta greşeala. Dar, dacă o faceţi din „dragoste”, nimic nu vă opreşte, chiar dacă o faceţi să sufere de zece ori mai mult pe acea fiinţă(…) Or, la punctul acesta dragostea devine de nedeosebit de egoism şi chiar de ură. Nu numai că luciditatea este aici mai rară şi mai dificilă decât în orice altă pasiune, dar este pe deasupra şi complet inutilă. „Văd foarte bine răul pe care-l fac şi suferinţele pe care le provoc, dar ce pot să fac?” Puţinul, acel aproape nimic care s-ar putea face – ar trebui însă, pentru a face ceva, sprijinul fără rezerve al unei morale dure, al unor moravuri intransigente, al unei credinţe mai puternice decât viaţa. Ar trebui un criteriu permanent pentru a califica drept egoism, ură sau maladie psihică orice dragoste ale cărei roade sunt amare, privând-o astfel imediat de drepturile sale absolute. Dar noi avem o morală „romantică”, exaltăm pasiunea „fatală”; şi cu asta, ne-am pierdut şi ultima şansă, mică, de libertate care ne mai rămăsese».

    Legea descinde din morala acelor lucruri care nu suferă mode. Ni se spune că ceea ce este legal este moral, dar atunci de ce schimbăm ceea ce nu ne convine? E, oare, rândul altora să cunoască depresia unui rai totalitar? Acelaşi scenariu, aceeaşi orchestrare, acelaşi rău – care se întruchipează la nesfârşit, rânjind de slăbiciunea raţiunii în care am investit atâtea secole de-a rândul. Şi ceea ce e surprinzător majoritatea, care nu gândeşte aşa, se trezeşte peste noapte într-un soi de paradis impus, motivat cu cinism, prin influenţă, doar pentru a instaura moda în principii. Ne mai lipseşte clauza regelui celebru care-şi decapita legal nevestele pentru a fi liber, clauză care va putea deschide oricând noi Jilave, unde înţelepţilor, precum odată lui Thomas More, li se va putea striga în voie: „Vindecaţi-vă de nebunie, la răcoare!”.

    Dreptul creaţiei se apără de la sine. Mai întâi prin Cel care a creat, a mântuit şi sfinţeşte. Dar şi prin jertfa dreptului ce strigă cu speranţă către Dreptatea care, deocamdată, priveşte spre toţi cu milă şi îndurare. Asta caută, de la Fatima încoace, să ne strige fără  încetare Femeia îmbrăcată în soare, căutând loc Luminii să se nască în lume. De aceea, rugăciunea simplă şi încrezătoare, singura armă pentru a redobândi umanitatea, nu repară doar rănile, ci restaurează speranţa istoriei, arătându-l pe om colaborator de neînlocuit al Luminii. „Minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră pentru mine”. Prin Darul vieţii şi lumina Creaţiei, bucuria şi raiul depline sunt numai pentru lumea de dincolo! Le poate trăi încă de aici cine ştie să nu se lase copleşit de frică. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul – zice Hristos – , ci de cel care are puterea să arunce sufletul în adâncurile întunericului!”.

    +Mihai

    Vicarul Bucureștilor

    Print Friendly