vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • „Deşteaptă-te, române!”, Olimpiada şi curajul mândriei noastre naţionale

    Blazon PS Mihai

    Am sărbătorit recent darul unei cărți, mai presus de mofturile scriitoricești ale momentului tulbure pe care-l trăim, la publicarea recentă a unei variante manuscrise a Jurnalului lui Nicolae Steinhardt. Am putut contempla astfel un text rescris din memorie după pierderea temporară a primului jurnal, devenit legendă mult mai târziu, prin publicarea sa din 1990. Deunăzi, acest jurnal, extaz mirabil al unui suflet consumat de fericirea posibilă, pe care Dumnezeu continuă să o ofere în locuri unde nimeni nu o caută, mi-a sugerat mai mult ca oricând tragismul acelei frumuseți, aproape intangibilă, pe care am sperat-o în decembrie 1989, crezând că ne-am eliberat de spectrul dictaturii. Eliberare căreia i-a lipsit, din păcate, și exorcizarea necesară, care s-a tot îndepărtat în anii care au venit, pe nesimțite și negândite. Și chiar de speram ca într-o bună zi comunismul să se curețe dintre noi, cu toate că întârzia să o facă, credeam că atunci când o va face va părăsi definitiv scena conștiințelor noastre.

    Ei, bine, lucrurile au fost mai complicate și, după intrigi repetate cu serioase lovituri de situații, romanul tranziției românești își desfășoară încă acțiunea. Au trecut mai bine de douăzeci de ani și Jurnalul fericirii lui Nicolae Steinhardt, iarăși și iarăși, ne surprinde ca la liturghie, nepregătiți. În primul rând pentru că n-am înțeles ce soi de otravă ne-a intoxicat până în 1989 și am ajuns, precum sclavii evrei ieșiți din Egipt, să regretăm în mod perfect sacrileg ceapa oferită gratuit robilor care clădeau templele păgâne în fibra intimă a propriului lor sânge. Apoi, fiindcă nimeni și nimic nu poate clădi răul pe minciună fără să caute să îngâne cu orice preț luciditatea adevărului din conștiințe.

    Totalitarismul ateu, importat dinspre soare răsare prin harul apropierii geografice și al compromisurilor puterilor, sistemul subtil, expert în salvarea aparențelor, revine peren din perversiunea răului și este ilustrat de exemplul crimei perfecte pe care nimeni nu știe să o dezlege. Acest mister nu se dezleagă cu mijloacele aflate la îndemâna oricui, iar Steinhardt ne-o spune fără pardon, făcând radiografia răului adormit, dispus să renască din pofta de puterea care-l consumă fiindcă nu o mai are așa cum ar dori. „Nu prin simptome a căror interpretare stă la îndemâna oricui se poate rezolva misterul. Numai microsemnalele, acele amănunte infime pe care nici criminalul cel mai prudent și mai organizat nu le poate acoperi ori desființa, sunt în măsură să arunce oarecare lumină în astfel de „afaceri tenebroase” (…). Boala și minciuna, în travesti, sunt depistate de fulgerătoarea sensibilitate la miniamănunte a specialistului sau cercetătorului cinstit sau abil care nu se mărginește să analizeze ceea ce vinovatul, boala sau tiranul îl prezintă cu fățarnică obiectivitate spre examinare”.

    Ei bine, dinspre scena publică ne putem lăsa surprinși de miza în voga momentului, aceea de a crede că suntem toți nu numai uituci, dar și căscați. Mulțumită Cerului ne-am suprapus în săptămânile trecute peste competiția olimpică de la Londra, unde am trăit și noi cu sufletul la gură cinstea sau fair play-ul întrecerilor citius, altius, fortius, dându-ni-se și nouă șansa să mai arătăm lumii deviza noastră ca neam. Și cum să nu ne fi mângâiat smerenia simplă și jertfa neștiută ai celor care, urcați pe podium, ne-au făcut încă mândri de apartenența la patrie. Cum să nu ne fi umezit ochii bucuriile victoriei acestor oameni care mai cred în prețul sacrificiilor creatoare și care ne-au demonstrat că orice caracter se clădește doar din jertfă, nu și din meserie. Și ne-am ridicat mândri în picioare, în fața televizorului, când două dăți la rândul s-au auzit acordurile imnului nostru. Nu pentru faptul de a constata că nu știm să facem galerie nici acum când tot românul călătorește în lume, cât mai curând pentru chipurile brăzdate de muncă ale celor doi sportivi scăldate în soarele imperial al întrecerilor olimpiene.

    Da, jocurile olimpice care aleargă după cununi pieritoare, dar care forjează caractere adevărate prin școala vieții și bunul simț drept caracter, care poate duce sufletul într-un târziu la întâlnirea cu Dumnezeul cel adevărat. Interesant că Hristos în evanghelii nu face serioase reproșuri decât unei tagme. N-o face niciodată cu aceia care, deși păcătoși, rămâneau onești cu ei înșiși, știind că măștile nu-l pot înșela pe Domnul. „Vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăție!” Nicio severitate pentru exclușii societății, ci mai curând pentru cei care au făcut o meserie sacră, magică, din statutul lor de învățători și păstori. „Vai vouă fariseilor fățarnici!”. Tagma ce făcuse meserie din slujba Domnului prin cultivarea preciziei ritualiste sau a discursului viclean își pervertise sufletul în chichițele legii. Ori știința exacerbată a detaliului este arta diavolului, jocul nu ca miză, ci ca regulă. Este întunericul total în sufletul celui care face din „arta” sa prilej de judecată, ură și dezmăț.

    Credința creștină ne spune că răul nu este o convenție ideologică, ci o forță care-l exclude pe Dumnezeu din alegerile omului. Răul câștigă foarte mulți slujitori predicând în mod paradoxal contra păcatului. Numai că el schimbă sensurile, iar căința devine stricto sensosensul de culpă al celui care-și plânge în păcatul său nu neglijența față de iubirea Părintelui ceresc, ci orgoliul rănit al marilor sale speranțe ariviste. Gustave Thibon, coleg cu Steinhardt întru ale filosofiei de viață, legat de lucrul pământului și de taina vremii, spunea că mai înainte de a vedea răul în asociații sau instituții el se află în inima omului. Nu vindeci un lepros schimbându-i apa din cada unde se scaldă.

    Încerc zilele acestea mândria de a fi român, însă nu pot accepta să renunț la discernământ și la spiritul critic atunci când negura poliloghiilor se așterne peste locurile interioare, distrăgându-mă de la bunul simț. Noblețea, demnitatea par acum intrate în umbră. Deh, a fost tare cald vara asta. Constat că a parveni a devenit de mult scopul vieții noastre publice, iar arivismul este investit ca statut moral pentru floarea cetății! Credem oricui, credem orice. Disprețul a devenit sinonim sensului civic pe care noi românii nu l-am avut niciodată prea puternic. Pe fondul acestor lipsuri, fără reacțiile serioase ale celor de jos, a fi creator de basme este o ocupație înfloritoare în viața cetății. Olimpiada ne-a adus însă inexorabil sensul lui „Deșteaptă-te române!”. Îmi revine în minte acum rugăciunea deșteptării din atât de puțin auzitul nostru imn, din păcate, la ultimele jocuri olimpice. N-ar fi rău dacă ne-am strădui să dăm glas conștiințelor și am lăsa pentru mai târziu zidurile de piatră în favoarea catedralelor morale ale mântuirii neamului.

    „Deșteaptă-te române!”. Trezirea din somnul de moarte al atâtor calități istorice pe care nu le-a otrăvit încă indolența. Până nu va fi prea târziu. Speranța moarte ultima, speranța în Dumnezeu nu moare niciodată.

    PS Mihai Frăţilă

    Articol apărut iniţial în ediţia din 16 august 2012 a ziarului România liberă.

    Print Friendly