vicariatul greco-catolic de bucuresti

Arhive: Biserica Vicariatului „Sf. Vasile”

DSC_0139

Slujbă de pomenire pentru Corneliu Coposu la 100 de ani de la naștere

În 20 mai se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu, om politic, om de cultură şi reper moral al societăţii româneşti.

Cu această ocazie, pentru odihna sufletului Seniorului s-a celebrat duminică 18 mai la Biserica „Sfântul Vasile cel mare” din București o Slujbă de pomenire de către PS Mihai Frățilă, vicarul Bucureștilor, și de PS Alexandru Mesian, Episcop al Lugojului înconjurat de un sobor de preoţi din capitală şi din ţară.

Alături de numeroasa asistenţă au fost de faţă Excelenţa Sa, domnul Emil Constantinescu, preşedinte al României;  surorile Flavia şi Rodica Coposu, precum şi alte oficialităţi, prieteni, colaboratori sau apropiaţi ai familiei Seniorului.

10152029_1379820548945057_1801822428041454943_n

Trei zile de prietenie la București

Am petrecut trei zile la București, între 10 și 12 aprilie, la invitația Preasfinţiei Sale Mihai Frățilă, Ierarh al Bisericii Greco-Catolice din România, în prezent Episcop auxiliar de Alba Iulia și Vicar al Bucureștilor. În Biserica Sfântul Vasile – una dintre cele două sanctuare greco-catolice din capitala română – am ținut o prelegere la o sută de oameni de toate vârstele, în cadrul Școlii de Rugăciune fondată de Preasfinţitul Frăţilă, prelat deschis, curajos și profund, în mod evident foarte drag inimii credincioșilor săi. Prin expunerea mea, rostită în franceză, dar tradusă, am sintetizat o imagine de ansamblu a situației catolicismului din Franța, expozeu care mi-a permis să subliniez, în același timp, rolul primordial al creștinismului în istoria și cultura noastră, declinul nesigur al influenței sale în societatea de astăzi, dar, de asemenea, şi semnele de rezistenţă care pot fi observate și cărora le vedem rezultatul în rolul jucat de catolici, și în special de tinerii catolici în lupta pentru apărarea familiei. Publicul, de înalt nivel, a fost deosebit de interesat de tot ceea ce ține de discrepanța dintre discursul oficial, legal, mediatic și realitate, un fenomen cu care românii ieşiţi din comunism în urmă cu mai puțin de douăzeci și cinci ani au fost odată, în mod tragic, obișnuiţi.

Am fost marcat de această întâlnire și de mărturiile, uneori emoţionante, pe care aceasta mi le-a permis să le aud. Am învățat să cunosc mai bine istoria acestei Bisericii de rit bizantin, unită cu Roma, interzisă de către regimul comunist din România între 1948 şi 1989. O biserică care a plătit acei ani grei prin nenumăraţi martiri, ale căror memorie este onorată cu fervoare.

În cursul serii, care a continuat în Casa parohială a bisericii „Sfântul Vasile”, datorită ospitalităţii Părintelui Mărcuş, care a făcut o parte a studiilor sale în Franța, la Seminarul din Ars, am putut admira tradiția francofonă care încă se transmite printr-o anumită elită românească, elită ce nu numai că vorbeşte limba noastră, dar urmăreşte cu atenție tot ceea ce se întâmplă la noi.

A fost la fel şi în timpul zilei organizate de către editorul meu român, Gabriel Liiceanu. Filosof, scriitor, profesor al Universităţii din București, fondator al Editurii Humanitas, pe care un articol, de anul trecut, din Le Monde o definea ca fiind „Gallimard-ul român”. Humanitas a tradus patru dintre cărțile mele: Terorismul intelectual, Corectitudinea istorică, Corectitudinea morală şi Incorectitudinea istorică. Am putut constata că aceste lucrări – în special Terorismul intelectual, care este la a doua ediție în limba română – a cunoscut acolo un adevărat ecou.

Gabriel Liiceanu, om sensibil şi calduros, spirit cultivat, curios și non-conformist, a organizat în mod minunat cea de a doua zi. Dimineața au avut loc două interviuri televizate. Prima dată la HotNews.ro, cu Lucian Popescu, şi traducere simultană a lui Vlad Russo, de la Editura Humanitas, un român care vorbește franceză cu agilitate incredibilă, în timp ce viața nu i-a oferit oportunitatea de a veni Franța. Al doilea interviu a avut loc la Canalul de ştiri Digi24, situat într-o clădire ultramodernă, ​​cu o tehnologie de top, unde am înregistrat o emisiune de 50 de minute cu Luca Niculescu, un tânăr jurnalist care lucrează, de asemenea, și pentru RFI și ale cărui cunoștințe despre Franța și ale limbii franceze m-au impresionat.

Seara, în librăria principală pe care o deţine Humanitas în centrul Bucureștiului, am purtat un dialog, timp de mai mult de o oră, în franceză, în fața a 200 de persoane (care au beneficiat, dacă doreau, de o traducere simultană prin căşti), cu Horia-Roman Patapievici. Scriitor, eseist, fizician și filosof, acesta este unul dintre intelectualii cei mai străluciţi ai țării sale. Numit director al Institutului Cultural Român, în 2005, a fost forțat să demisioneze în 2012, deoarece guvernarea majoritară de stânga de la București l-a considerat deranjant… Este suficient să spun că nu ne-a fost dificil să analizăm într-o singură voce terorismul intelectual exercitat de politiquement correct, răul care afectează grav toate țările europene! Horia-Roman Patapievici, este cel care m-a anunţat că la Paris, Alain Finkielkraut a fost ales la Academia Franceză, veste care ne-a bucurat.

Prietenie creştină, prietenie franco-română: la București, am avut parte de întâlniri deosebite.

De Jean Sévillia

Traducere: ACC

10004040_1379820618945050_8194000279804550071_n

Andrei_Plesu

Andrei Pleșu, invitat la întâlnirile „Școlii de rugăciune” de la biserica Sf. Vasile cel Mare

În prezența unui numeros auditoriu, miercuri seara, 19 februarie 2014, la invitația PS Sale Mihai, Andrei Pleșu a fost oaspetele întâlnirilor „Școala de rugăciune”, la biserica greco-catolică Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă.

Conferința domnului Pleșu – pentru prima dată în interiorul unui lăcaș de cult – a dezvoltat tematici legate de volumul său, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (Humanitas, 2012). La sfârșitul acestei întâlniri, dialogul care a urmat a fost moderat de decanul Facultății de teologie greco-catolică a Universității din Cluj-Napoca, pr. dr. Cristian Barta.

Andrei Pleșu a ales să-și structureze discursul în jurul temei surprizei, a faptului că exegeza parabolelor este întotdeauna marcată de neprevăzut, paradox și adevăruri care chestionează radical așteptările noastre. El a punctat astfel câteva aspecte metodologice menite a arăta complexitatea unui peisaj hermeneutic pe care, adesea, îl schițăm facil în tușe groase, simpliste. De pildă, exegeza alegorică a sfinților Părinți este indicată de autor ca o schemă clasică de împietrire a gândirii și de epuizare artificială a unui text: X este Isus, Y este Biserica, Z reprezintă ispitele; cazul este închis… putem trece la următoarea parabolă. Pe scurt, spune Pleșu, „când ai impresia că ai înțeles, de fapt n-ai înțeles nimic”. Parabola ascunde și dezvăluie în același timp, „vorbind despre ce nu știm în termenii lui ceea ce știm” (Parabolele lui Iisus, p. 77), mijlocind „ o corecție a dislocării generale, o re-situare convenabilă a celor din afară, o re-alocare a adevărului” (p. 49).

Interpretarea parabolelor în spațiul românesc suferă însă, înainte de lectura cuminte, tributară exclusiv Părinților, și de elementara problemă a traducerii. Andrei Pleșu a vorbit astfel pe larg despre imaginea „copilului” în Evanghelii, în fapt mult mai complexă decât clișeul purității celor mici. Printr-un nuanțat excurs filologic, autorul a arătat că în textul originar există patru termeni diferiți care în românește au fost toți traduși prin „copil”, dar care ar schița însă o imagine ambiguă, cu numeroase penumbre, a copilului. El poate însemna astfel „necopt”, „insuficient educat”, „dependent de altcineva”, iar abia în cel de-al patrulea termen, υἱός (huios), apare înțelesul pozitiv de „fiu”, filialitatea pe care și creștinul este chemat să o asume. Celebrul „lăsați copiii să vină la mine”, ar fi mai corect tradus: „Îngăduiți-le acestor ființe imperfecte, suferinde, să vină la mine”, „Iertați-le acest gest”, iar scena se încheie cu Isus punându-și mâinile pe ei, binecuvântându-i, gestul pe care el l-a mai făcut doar asupra bolnavilor…

Isus nu era un tip amabil, drăguț, ci adeseori aspru, imprevizibil, radical. El a sfidat așteptările contemporanilor și este mereu surprinzător și pentru cititorii moderni ai Evangheliilor. Traducerile pioase ignoră, de pildă, faptul că acolo unde citim „nebun”, se vorbește de fapt de un om prost, nătâng, (v. pilda fecioarelor… „nebune”) iar acolo unde găsim „înțelept/înțelepciune”, ar trebui să citim „pragmatic”, „rațional”, „cu capul pe umeri”. Discursul lui Andrei Pleșu nu a fost în sine provocator pentru simplul fapt că a pus în evidență caracterul intrinsec provocator al Evangheliilor și figura infinit misterioasă a lui Isus din Nazaret.

Întrebările ulterioare i-au dat ocazia autorului să-și mărturisească perplexitatea și în fața altor probleme filosofico-teologice pe care adesea le expediem cu catehismul în mână: putem spune că, având atât de multe lucruri terifiante și absurde, natura este o creație perfectă? S-a tranșat oare problema eternității iadului? Este Spiritul Sfânt „regional”, limitat în acțiunea Sa de limitele Bisericii vizibile?

Un discurs caracterizat în primul rând de tinerețe: Pleșu observă la un moment dat că apostolii erau, în esență, o gașcă de tineri care au schimbat lumea din temelii. Și un discurs ce se deschide spre mister, spre disponibilitatea de a te pune în discuție, de a fi uimit și de a pune întrebări. Spre curajul de a spune, citându-l pe Chesterton, că niciun sentiment nu și-a ascuns Isus… cu o singură excepție, în acele retrageri bruște pe munte: veselia.

„Școala de rugăciune” este un parcurs de nouă întâlniri lunare, din octombrie până în iunie, dedicate ipostazelor mărturiei creștine în veacul contemporan, propuse începând cu anul 2008. Anul acesta tematica se axează pe mărturia unor personalități ale cetății creștine, care prin activitatea și scrierile lor au amplificat sensul clasic al vieții în Hristos, oferind noi abordări ale spiritului Evangheliei în existența celor credincioși.

Alin Vara

sfVasile.

Foto: Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor la biserica „Sfântul Vasile cel Mare”

În cea de a cincea zi a Octavei de rugăciune pentru unitatea creștinilor a fost rândul comunității greco-catolice din capitală să organizeze momentul de rugăciune. Pentru prima dată acest eveniment ecumenic s-a oficiat la biserica „Sfântul Vasile cel Mare” din str. Polonă.

21

Biserica din strada Polonă

Zilele acestea s-au împlinit 7 ani de când comunitatea greco-catolică a reintrat în posesia bisericii Sfântul Vasile cel Mare din strada Polonă (Bucureşti). După 17 ani de dialog şi procese, câştigate în cele din urmă, comunitatea greco-catolică a reintrat în posesia bisericii Sfântul Vasile cel Mare din strada Polonă, biserică ce fusese confiscată de regimul comunist în anul 1948, odată cu intensificarea prigoanei.
Biserica a fost ridicată la 1909 de Raymund Netzhammer, Arhiepiscop latin de Bucureşti, pentru românii greco-catolici stabiliţi în Vechiul Regat. Respectul şi dragostea nemărginită pentru răsăritul creştin au fost hotărâtoare în alegerea arhitectului şi a stilului arhitectonic, a iconostasului, a frescei interioare şi a mobilierului bisericii. Arhiepiscopul a încredinţat această lucrare arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti, cel mai bun specialist în arhitectura moldovenească a epocii lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş – stil ce caracterizează şi biserica Sfântul Vasile – şi autor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti.

În aceasta biserică au slujit numeroşi preoţi, dintre care amintim pe Vasile Aftenie, Episcop martir, Tit Liviu Chinezu, protopop de Bucureşti iar apoi Episcop martir, sau pe atunci foarte tânărul preot Vasile Mare, primul protopop al Bucureştiului de după 1989.

Într-o atmosfera cordială, la 27 decembrie 2006, biserica a fost predată de către un consilier patriarhal şi fostul paroh ortodox Bisericii Greco-Catolice, reprezentată de pr. Cristian Sabău, Protosincel al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş, pr. protopop de Bucureşti Liviu Oţoiu, pr. Ioan Dăneţ, noul paroh, pr. Valer Median, pr Ivan O. Radu de la Ploieşti, în prezenţa şi a altor preoţi şi credincioşi greco-catolici.

În momentul predării-primirii cheilor bisericii, au rostit discursuri Mons. Cristian Sabău, preotul ortodox care a făcut predarea, şi alte persoane prezente la eveniment; s-au cântat colinde şi cu multă emoţie şi bucurie s-au făcut urări noului paroh al acestei biserici, pr. Dăneţ. După preluare, preoţii Ioan Dăneţ şi Valer Median au slujit Sfânta Liturghie în prezenţa a numeroşi credincioşi. Pe 31 decembrie seara s-a făcut vecernie, iar la ora 23.30 a fost oficiat un Te Deum de sfârşit de an şi acatistul Sfântului Vasile cel Mare, slujind pr. protopop Liviu Oţoiu, pr. Ioan Mitrofan de la Blaj, pr. Ioan Dăneţ şi pr. Dan Popescu.

200701_09

Interiorul Bisericii Sfantul Vasile cel Mare – ianuarie 2007

În dimineaţa de Anul Nou, în sărbătoarea Sfântului Vasile, biserica a fost neîncăpătoare pentru credincioşii care au umplut şi cel puţin jumătate din imensa curte. Liturghia a fost pontificată de PS Alexandru Mesian de la Lugoj, alături de care au slujit PS Cornel Damian, Episcop auxiliar romano-catolic de Bucureşti, pr. Cristian Sabău, pr. Ioan Mitrofan, pr. Simion Mesaroş de la Baia Mare şi preoţii din Bucureşti. Nunţiul Apostolic, IPS Jean Claude Perisset, consilierul patriarhal, fostul paroh ortodox şi secretarul de stat pentru culte s-au aflat în asistenţă. PS Alexandru a citit mesajul Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice.
Preafericitul Lucian i-a asigurat în mesajul său pe credincioşi: “Vă am în rugăciunea mea şi mulţumesc tuturor acelora care, cu încredere în biruinţa adevărului şi a dreptăţii, – fie episcopi, preoţi sau buni credincioşi – aţi întreprins ceva, v-aţi rugat, aţi insistat sau aţi aşteptat rugându-vă, pentru ca această zi să fie atât de frumoasă. Mă voi bucura dacă tot mai mulţi credincioşi, entuziasmaţi şi tari în credinţă, veţi veni cu iubire să umpleţi sfântul locaş, la celebrarea Dumnezeieştii Liturghii şi a celorlalte oficii liturgice. ‘Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: În Casa Domnului vom merge!’” După Sfânta Liturghie a avut loc o agapă frăţească, la care a fost invitată toată lumea.

Vincenţiu Cernea
Bucureşti, 18 ianuarie 2007

Cu acordul dl. Dănuţ Doboş, redactorul coordonator al publicaţiei “Pro memoria”, reproducem în continuare câteva fragmente din broşura “Cum a luat fiinţă ctitoria mea, Biserica Sf. Vasile”, scrisă de Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer, ctitorul acestei biserici. Textul integral a apărut în numărul 3 din 2004 al revistei amintite.

Cum a luat fiinţă ctitoria mea,
Biserica “Sf. Vasile”

Locul de construcţie

netzhammer

Arhiepiscop Raymund Netzhammer

De trei ani încoace paşii mă poartă cu predilecţie, în plimbarea mea de după-amiază, din strada Esculap [astăzi, strada C. Stahi] înspre partea de nord-est a Bucureştilor, şi anume înspre strada Polonă. Drumul într-acolo îmi face chiar plăcere, căci el mă duce pe lângă catedrala “Sf. Iosif”, traversează calea Victoriei, permanent populată de pietoni şi de trăsuri boiereşti luxoase, ba chiar te lasă să arunci o privire pe bulevardul Colţea, aflat în cea mai modernă zonă a marelui oraş. Câteodată însă, aleg pentru plimbările mele în mod intenţionat o altă direcţie, pentru a nu ajunge în acea zonă; şi totuşi, chiar dacă am avut chef să hoinăresc departe, pe sub copacii umbroşi de pe şoseaua Kisselef, ceva mă îndeamnă ca la întoarcere să o iau pe un drum lung, ocolit, care trece prin strada Polonă. Ceea ce mă atrage cu atâta forţă într-acolo este Biserica Română Unită “Sf. Vasile”, aflată într-o grădină îngustă, dar lungă.

În 1905, când am fost numit în postul meu actual, grădina, împreună cu cele două case care se aflau situate pe acest teren, aparţineau de mai bine de doisprezece ani ordinariatului catolic. Ea fusese cumpărată în vremea episcopului Palma, la începutul anului 1892, cu scopul de a se construi pe acel teren un lăcaş al Domnului pentru românii uniţi. Suma respectivă, necesară cumpărării, fusese pusă la dispoziţie de către papă. În calitate de rector al Colegiului “Sf. Atanasie” din Roma cunoscusem ritul oriental, îndrăgindu-i cântările şi ceremoniile, care-ţi pătrund adânc în suflet. În ciuda acestei înclinaţii a mele pentru ritul oriental, şi deşi venisem în România cu hotărârea fermă de a construi cât mai curând posibil o biserică română unită, acel teren îngust din strada Polonă nu mă atrăgea de fel. M-am lăsat chiar influenţat în multe privinţe împotriva acelui teren aflat nu departe de periferia oraşului, complăcându-mă, ca alţii, în ideea că ea ar trebui să fie construită, pe cât se poate, central, după excelentele planuri făcute de arhitectul italian Magni.

După ce am dobândit o privire de ansamblu mai clară a situaţiei de aici şi am constatat că în capitală locuiau peste 5.000 de români uniţi, mi-a pierit dintr-o dată cheful de a mai clădi zadarnic planuri la a căror îndeplinire te puteai gândi abia peste un deceniu. Acum mă stăpânea doar un singur gând, acela de a construi cât mai repede, cu banii adunaţi de înaintaşul meu, un lăcaş al Domnului pentru uniţii care nu aveau biserică şi de a prelua neîntârziat păstorirea şi organizarea lor. Având în vedere însă că mijloacele financiare pentru achiziţionarea unui nou teren de construcţie lipseau, ne-am văzut nevoiţi să alegem grădina din strada Polonă ca loc pentru construirea bisericii. În acest fel au început desele mele plimbări într-acolo şi în curând aveam să-mi înving şi ultimele îndoieli cu privire la locul respectiv. Ba chiar începu să-mi placă acea formă îngustă şi lunguiaţă a grădinii, căci aceasta dicta oarecum şi mărimea bisericii, limitând-o la nişte dimensiuni care corespundeau chiar şi mijloacelor pe care le aveam la dispoziţie.

Chiar dacă era mică, această biserică trebuia, după părerea mea, să corespundă atât din punct de vedere arhitectonic, cât şi al aranjării interioare şi al mobilierului, cerinţelor generale ale artei şi meşteşugurilor. La începutul anului 1909, în ţară domnea o asemenea atmosferă în viaţa politică şi bisericească, încât puteai să prevezi şi să speri că acest act de construire a primei biserici române unite în România nu urma să dea prilejul de a se vorbi mult despre el şi, ca atare, nu urma să incite spiritele. […]

[Planurile de construcţie a bisericii, realizate de domnul arhitect N. Ghika-Budeşti] au fost trimise deja în 4 martie la primărie, fiind însoţite de o cerere pentru acordarea avizului de construcţie pe terenul nostru din strada Polonă. Deoarece după trei săptămâni autorităţile orăşeneşti au declarat că în acest caz nu sunt doar ele răspunzătoare, fiind necesară mai întâi aprobarea Ministerului Cultelor, planurile au fost duse la respectivul minister la 26 martie. Aici funcţionarii erau pe punctul de a încerca să ne facă greutăţi. După ce m-am dus însă în 4 aprilie personal la domnul Haret, ministrul cultelor, şi am putut să-i expun situaţia, el s-a arătat destul de binevoitor, acordând la 22 aprilie aprobarea dorită. […] După ce arhitectul meu a plasat biserica pe planul de situaţie conform cerinţelor serviciului de construcţii ale oraşului, domnul primar a avut amabilitatea de a da la 15 mai avizul de construcţie definitiv.

Această veste îmbucurătoare mi-a parvenit la Roma, unde mă aflam pentru a face vizita reglementară la mormintele apostolilor, pentru darea de seamă privind starea diecezei şi pentru participarea la festivităţile prilejuite de ridicarea la cinstea altarelor a sfântului Oriol şi a lui Klemens Maria Hofbauer. Ce bucurie le-am făcut unor prelaţi din Roma cu această veste. De construirea bisericii unite răsăritene a părut însă să se intereseze cel mai mult Sfântul Părinte, papa Pius al X-lea.

Perioada construirii

Având în vedere că nu era timp de pierdut, căci biserica trebuia să fie gata încă înainte de venirea iernii, am telegrafiat din Roma, dând dispoziţie să se înceapă neîntârziat lucrările. Odată întors la Bucureşti, a fost semnat la 28 mai contractul de construire cu antreprenorul italian, domnul Cora. La 3 iunie puteam deja să sfinţesc piatra de temelie. Pentru a nu provoca zarvă inutilă, nu am trimis pentru această festivitate nici o invitaţie. Cu excepţia câtorva muncitori, au fost de faţă doar zece persoane. Acestea au şi semnat documentul zidit în piatra de temelie, după ce secretarul meu l-a citit înainte de începerea actului religios. Acest document scris constituie în acelaşi timp certificatul de naştere şi de botez al noului lăcaş sfânt, conţinând şi numele lui.

 Am pus această primă biserică română unită din Bucureşti sub protecţia marelui învăţător al Bisericii răsăritene, sfântul Vasile, vestitul episcop de Cezareea în Cappadocia. În calitate de benedictin, mi-a fost recomandată călduros, încă din primul an al vieţii mele în mănăstire, venerarea sfântului Vasile. Sfântul Benedict, patriarhul monahismului occidental, avea un mare respect faţă de marele părinte al Bisericii din Cappadocia, punând la baza propriilor lui reguli monastice aceleaşi principii pe care sfântul Vasile clădise monahismul răsăritean. Aceste considerente m-au îndemnat să închin noul lăcaş al Domnului patriarhului călugărilor Răsăritului; mai târziu, când s-a trecut la pictarea bisericii, am căutat să exprim aceste gânduri în imaginea ctitorului.

După sfinţirea pietrei de temelie a început să se muncească pe locul de construcţie într-un ritm febril.

Sub mâinile ţiganilor şi ale ţigăncilor, care pregăteau aici mortarul şi făceau munca de salahori, teancurile de cărămizi rânduite de jur împrejur dispăreau treptat, grămadă după grămadă. În curând se puteau vedea deja zidurile înălţându-se la suprafaţa pământului. […] Biserica urmează să rămână în exterior din cărămidă aparentă. Pentru a scoate în evidenţă efectul dorit, s-au folosit pentru partea exterioară cărămizi care nu numai că sunt într-un anume fel presate, ci au şi o grosime de numai cinci centimetri. Mă duceam într-acolo tot a doua zi, pentru a mă convinge de înaintarea lucrărilor şi mă bucuram atunci când o parte a clădirii era terminată şi începea una nouă. […]

La 19 decembrie 1909, zi în care orientalii îl sărbătoresc după calendarul lor pe sfântul Nicolae de Mira, puteam să sfinţesc în mod festiv biserica. Cu ocazia acestei sfinţiri, mi-am dat seama de marea importanţă şi de proporţiile evenimentului pe care îl trăiam. Câţi nu erau cei care doriseră să vină această zi şi nu au putut să o trăiască! Şi câţi nu erau cei care contribuiseră prin modestul lor sacrificiu la ducerea la bun sfârşit a acestei lucrări. Pomenirea îndeosebi a acestor suflete nobile în cadrul rugăciunilor din ziua sfinţirii bisericii, era o datorie de mulţumire. Curând după aceea am reuşit să închin binefăcătorilor, ca un modest cadou de Crăciun, o mică broşură care conţine, pe lângă planuri, şi câteva imagini ale Bisericii “Sf. Vasile”.

Câteva date istorice privind munca pastorală

Odată cu sfinţirea bisericii şi cu Liturghia care a urmat imediat după aceea, a început pentru uniţi perioada serviciilor divine în propria lor biserică. Timp de aproape un an preacucernicul dr. Ioan Bălan, care mi-a fost pus la dispoziţie cu deosebită amabilitate de către mitropolitul român unit de la Blaj, s-a îngrijit de strângerea şi păstorirea uniţilor. După ce la început el venea la Bucureşti doar cu ocazia marilor sărbători, de la 1 septembrie 1909 şi-a stabilit aici, lângă turma lui, domiciliul permanent, la data respectivă fiind numit administrator parohial al Bisericii “Sf. Vasile”. Nu a fost nevoie decât de câteva săptămâni, pentru ca o mare parte a credincioşilor să înceapă să se adune în jurul bisericii şi al parohului lor, venind la slujbă până în ziua de astăzi în mod regulat, în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare. Un cor bine şcolit îşi aduce contribuţia substanţială la strălucirea şi frumuseţea acestor slujbe, predicile având şi ele un efect atrăgător, fiind ascultate cu mare atenţie şi cu mult folos de către credincioşi.

Toate experienţele făcute până acum cu Biserica “Sf. Vasile” au dat dreptate acelora care susţineau deja de decenii că strădaniile unui preot angajat în Bucureşti îşi vor arăta abia atunci roadele, când credincioşii vor putea fi păstoriţi în întregime într-o biserică proprie, conform ritului lor oriental. De un secol încoace se făceau strădanii pentru o păstorire înfloritoare a uniţilor din Bucureşti. […]

Desăvârşirea construcţiei în interior

După ce m-am convins eu însumi în repetate rânduri, cu ocazia unor sărbători, de mulţimea credincioşilor care vin la Biserica “Sf. Vasile”, precum şi de profunda lor evlavie, am căutat să fac rost cât mai repede cu putinţă de mobilierul necesar şi să mă îngrijesc de pictarea corespunzătoare a iconostasului, precum şi a pereţilor, a arcadelor şi a bolţilor, încă neatinse de penel. Cu atât mai mult îmi puteam permite să mă gândesc la această decorare, cu cât pe de-o parte la încheierea socotelilor pentru construcţie atât arhitectul cât şi antreprenorul m-au scutit de surprize, iar pe de altă parte rugăminţile mele adresate unor binefăcători în vederea obţinerii de donaţii pentru biserică nu au rămas fără rezultat. Socoteala finală a dus la suma de 51.500 de franci pentru clădirea terminată. Pentru o dotare a interiorului conformă stilului, adică pentru mobilier şi pictură, puteam să folosesc încă 20.000 de franci. […]

Biserica “Sf. Vasile” poate acum să stea fără sfială şi în ceea ce priveşte aranjamentele interioare, alături de cele 120 de surori ale ei din capitala românească. Odată intrat înăuntru, impresia produsă nu este copleşitoare, ci, mai degrabă deosebit de liniştită şi armonioasă. Fără a fi tulburată de altceva, privirea ţi se opreşte imediat pe ceea ce are biserica mai important, anume pe spaţiul altarului cu minunatul lui iconostas strălucitor de auriu şi plin de icoane, precum şi pe imaginea Maicii Domnului din absidă. Aceasta din urmă este o imagine de o mare gingăşie şi nobilă graţie. Micul prunc Isus, având în mână însemnele puterii sale, sceptrul şi globul pământesc, tronează în braţele mamei sale, care îşi întinde mâinile protejând pruncul, în acelaşi timp însă le întinde şi spre credincioşi; la dreapta şi la stânga tronului îngenunchează îngeri, ţinând în mâini vase cu tămâie. Şi după ce te-ai încălzit şi desfătat destul privind această operă de artă, îţi ridici ochii mai sus şi arunci o privire înspre boltă, unde strălucesc ca o sclipire cerească Mântuitorul şi îngerii care i se închină. Deosebit de reuşite sunt şi cele patru imagini reprezentând botezul şi hirotonirea sfântului Vasile, apoi o milostenie şi vindecarea fiului împăratului de către acelaşi sfânt. Deasupra portalului apare în toată splendoarea aşa-zisa imagine a ctitorului. Ea a fost concepută de domnul Schiller şi face parte, din punct de vedere al compoziţiei şi desenului, dintre cele mai bune realizări în materie de pictură din Biserica “Sf. Vasile”. […]

Fie ca această mică şi dragă biserică, căreia îi închin cu bucurie strădaniile şi grijile mele, să devină un adevărat centru religios al tuturor românilor uniţi din Bucureşti, care mi-au fost încredinţaţi mie spre a-i păstori.

Arhiepiscop Raymund Netzhammer
Bucureşti, 22 noiembrie 1911.
text preluat din Lumea Catholica