vicariatul greco-catolic de bucuresti

Arhive: Episcop Vasile Aftenie

DSC_0080 (1)

Canonizarea unui martir în Biserica Catolică. Cauza Preasfinţitului Vasile Aftenie

Joi, 12 iunie 2014 în cadrul Şcolii doctorale de teologie din cadrul Facultăţii de teologie romano-catolică a Universităţii din Bucureşti  Alexis Dimcev a susținut public lucrarea cu titlul Canonizarea unui martir în Biserica Catolică. Cauza lui Vasile Aftenie, episcop martir, Serv al lui Dumnezeu, avându-l drept coordonator pe prof. univ. dr. pr. Isidor Mărtincă.

Teza apare la 115 ani de la nașterea episcopului Vasile Aftenie (14 iulie 1899 – 10 mai 1950), reprezentând prima lucrare doctorală dedicată figurii acestuia, încadrându-se tematic atât în sfera dreptului canonic, cât și în cea a istoriei ecleziastice.

Lucrarea constituie și primul studiu amplu în spațiul teologic românesc asupra normelor și procedurilor adoptate de Biserica Catolică în procesul canonizării unui martir, urmărind evoluția conceptului de sfințenie canonizabilă din primele secole creștine până la cele mai noi decrete și instrucțiuni.

Studiul de caz, axat pe figura episcopului Vasile Aftenie, primul dintre cei șapte episcopi greco-catolici morți pentru credință în regimul comunist, cuprinde materiale inedite, culese din diferite fonduri arhivistice documentare. Dincolo de a fi doar o biografie bogat documentată a primului episcop greco-catolic misionar în București și Vechiul Regat, cercetarea pornește de la premisa lecturării vieții episcopului Aftenie din perspectiva procedurii de canonizare aplicată în prezent de Congregația pentru Cauzele Sfinților, luând ca model structura folosită în redactarea Positio super martyrium.

Capitolul dedicat figurii episcopului Vasile Aftenie nu constituie o anticipare a verdictului oficial al Bisericii asupra sfințeniei acestuia, ci prezintă în mod obiectiv episoadele semnificative din viața ierarhului-vicar, bucureștean prin adopție, cu mențiunea că mărturia sacrificiului suprem pentru credință se pregătește timp de o viață întreagă. Însuși episcopul Aftenie scria în iulie 1934: „M-am căsătorit sufletește cu Biserica și pentru ea am să muncesc, cum pot, până la sfârșitul vieții”, hotărâre confirmată paisprezece ani mai târziu, în iulie 1948, în pragul persecuției, când afirma cu seninătate: „Am încredere deplină în Cel de Sus și sunt gata să suport și să înfrunt orice.”

Finalul susținerii a dat posibilitatea auditoriului să aducă mărturii și evocări, dovedind cât de vie este faima de sfințenie a episcopului Vasile Aftenie în rândul comunității greco-catolice din București.

Prin această cercetare se dovedește încă o dată necesitatea recuperării memoriei Bisericii păstorite de episcopul Vasile Aftenie în București și Vechiul Regat, a cărei continuitate în acest teritoriu a fost confirmată prin înființarea Eparhiei greco-catolice Sfântul Vasile cel Mare de București și alegerea primului său episcop eparhial, Preasfințitul Mihai Frățilă.

Teza de doctorat a lui Alexis Dimcev a fost validată cu calificativul foarte bine. Autorul a mulțumit la final Preasfinției sale Mihai Frățilă și domnului cercetător Emanuel Cosmovici pentru sprijinul acordat în realizarea cercetării.

Afis_2013_10_26

Anunţ: Seară de rugăciune şi priveghere

AGRU – Bucureşti vă invită sâmbătă, 26 octombrie 2013, orele 18.00-22.00, la o Seară de rugăciune şi Priveghere în memoria Episcopilor martiri la Biserica „Sfântul Vasile cel Mare” (str. Polonă 50). În 28 octombrie  se împlinesc 65 de ani de la arestarea episcopilor greco-catolici.

Afis_2013_10_26

Jurnalul unui preot batran

Cum să citeşti un jurnal sau ce înseamnă istoria din spaţiul temporal al zilei care trece

Nicolae Brînzeu, Jurnalul unui preot bătrân

A apărut la Timişoara, la editura Eurostampa, jurnalul lui Nicolae Brînzeu, preot greco-catolic al eparhiei Lugojului. Promoţie 1883, originar din Valea Jiului hunedorean, şcolit la Viena şi Budapesta, şi titular al unui doctorat în teologie, autorul a fost consacrat de publicaţiile sale de teologie pastorală, celebre în epocă, sau cele care au oferit un nou statut dialogului dintre Biserică şi social, după modelul occidental. Jurnalul, oferit circuitului istoriografic cu o inteligentă generozitate de către profesoara universitară Pia Brînzeu, nepoata autorului, ne propune perioada dintre 1932 şi 1948, cu adausurile necesare, scrise după ieşirea din temniţă, despre persecuţia Bisericii Unite de după 1948.

Biserica Română Unită, născută la 1700 din unirea cu Roma a ortodocşilor din Ardeal, avea titulatura de „naţională”, prin Constituţia din 1923. Era păstrătoare a acelui univers în care naţia românească din Ardeal încercase să-şi clădească soarta pe ceea ce însemna valoare după Evanghelie, în spiritul neo-latin ilustrat în opera corifeilor Şcolii Ardelene, ai căror artizani erau de fapt proprii călugări sau preoţi. Brînzeu este, la acest capitol, un om al epocii sale, care forma cetăţeanul printr-un elan însufleţitor, cultivându-i în viaţa cetăţii după modelul cultural de Mittel-Europa. Această strategie, în vigoare şi după 1918, a fost suportul prin care Biserica Unită a dat naţiei române cadrul cultural al Evangheliei şi erudiţia emancipării ca neam. Jurnalul ne oferă multe informaţii despre această tradiţie militantă a românilor ardeleni, motivaţi de spiritul unei „Românii Mari” zidită pe principii moral-creştine.