vicariatul greco-catolic de bucuresti

Arhive: pr. Tertulian Langa

biserica-sf-vasile

Gânduri despre Monseniorul Ghica

În primul rând, cred că trebuie să spun ceea ce știu eu sigur despre acel descendent din domnitorii ghiculești, care a fost și demnitar al Bisericii, chiar dacă multe se știu și din alte surse.

Tatăl, fiu de Domn, era ambasador la Constantinopol, când s-a născut fiul său, Vladimir, iar mama provenea dintr-o familie nobilă rusă. Era deci aristocrat. A beneficiat de o educație aleasă în Franța, și avea o cultură imensă, o memorie extraordinară, un spirit de observație exact și darul a ceea ce se numește azi „lectură rapidă”, dar deloc superficială și ținea minte, aș zice, tot. A călătorit mult, deseori din caritate și în slujba Bisericii. A avut acces la cele mai înalte cercuri ale societății, în țară și în toată lumea, până la inaccesibilul atunci împărat al Japoniei. Afirma însă că avantajele nașterii și ale educației implică obligația de a le corespunde și de a purta Bunului Dumnezeu o recunoștință imensă, ceea ce cred că a făcut toată viața.

A trecut din convingere la catolicism, a studiat teologia având deja studii de drept și filosofie, dar pentru a nu o întrista pe mama sa ortodoxă, a devenit preot doar după decesul ei, adică târziu. În timp de pace a trăit mult în Franța, la Paris, fiind duhovnic al străinilor pentru că știa limbi străine, și a fost preot la o biserică a săracilor, de la periferie. Și-a păstrat prieteniile din înalta societate, observând totodată, cu rigoare, o austeritate neostentativă. Ostentativ însă, era un creștin convins, și în toate împrejurările, îndemna la rugăciune și promitea rugăciunile sale interlocutorilor săi, chiar și mai sus amintitului împărat al Japoniei. A cunoscut aproape pe toți marii intelectuali ai vremii, împrietenindu-se cu mulți dintre ei, făcând în același timp apostolat în „cartierul roșu” al bisericuței sale.

Apreciindu-l pentru pietatea, competența și slujirea sa, Sfântul Părinte de atunci i-a acordat dreptul de a oficia în ambele rituri – roman și bizantin, adică greco-catolic – și titlul de prelat papal – și deci „monsenior”.

Cu toate că vorbea o limbă franceză cu totul aleasă, precum și alte limbi europene, pe lângă rusa maternă și latina străbună, prețuia în aceeași măsură limba țării sale. Când l-am cunoscut eu, târziu, prin 1945, avea o sănătate șubrezită de asceză, dar vorbea și predica minunat românește. Mă așezam cât mai aproape, ca să-l aud bine. Era grav și exigent și totuși extrem de binevoitor și accesibil și cu mult și subtil umor.

În anii războiului, din 1913, ai Primului și ai celui de-al Doilea Război Mondial a hotărât că locul său e în țara sa și lângă poporul său. Cum spusese Kipling în faimoasa lui poezie „If”, „să poți vorbi cu regii fără a pierde contactul cu oamenii de rând”, a fost foarte apropiat de tinerii ardeleni refugiați pentru studii în țară, în timpul cedării Ardealului. Ei veneau la ASTRU (Asociația Studenților și Tinerilor Români Uniți) la parohia greco-catolică bucureșteană din strada Polonă ca la un cămin familial și cald, ei fiind atunci rupți de familiile lor. Printre ei, unii erau destul de neștiutori și – aș zice – copilăroși, încât să-și permită să simplifice titlul de monsenior în „Monse”. De altfel și Preasfințitului Vasile Aftenie – de asemenea, ulterior, martir – îi spuneau „Preasfi”, desigur, în intimitatea ASTRU-lui. Aveau amândoi umor și o demnitate care nu se cerea afirmată cu asprime. Atunci l-am cunoscut eu și mai târziu am continuat să-l văd și să-l ascult, până la arestarea sa.

După o inițială rezervă de tânără „rebelă” față de cel care mă temeam că ar fi un aristocrat pretențios, am dobândit pentru Monseniorul Vladimir Ghica un profund respect, căruia i s-au adăugat în timp afecțiune și venerație.

Biografi mai competenți decât mine vor putea da mai multe informații despre multiplele activități desfășurate în țară de Monseniorul Vladimir Ghica, în timp de război, ca și în timp de pace și în anii de restriște ai comunismului.

Despre sfârșitul său de martir se pot consulta documentele de la CNSAS și IICCMER, precum și amintirile tovarășilor săi de suferință, în primul rând Pr. Tertulian Langa și Pr. Matei Boilă, care le-au publicat la Cluj.

Elsa ANCA BĂRBUȘ

descărcare1

Pr. Tertulian Langa s-a întors în casa Tatălui

Cu tristețea despărțirii, dar în speranța Învierii, episcopul vicar, P.S. Mihai – în numele întregului Vicariat de Bucureşti – exprimă Preasfinţiei Sale PS Florentin şi Eparhiei de Cluj-Gherla, familiei îndurerate, condoleanţele şi unirea de rugăciune la plecarea în veșnicie a părintelui Tertulian Langa, prelat papal, vicar general emerit.