vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Interviu al PS Mihai pentru săptămânalul Tertio

    Preasfinţitul Mihai, vicarul Bucureştilor, a acordat un interviu săptămânalului de opinie TERTIO, ziar catolic de limbă flamandă din Antwerpen – Belgia.

    Criza credinţei din timpul nostru nu e o chestiune de celibatul sau de căsătoria preoţilor (…) Chemarea e legată de slujire şi asta înseamnă jertfă, adesea pocăinţă, asumate liber prin puterea iubirii.

    1. Cum este situaţia în dieceza dumneavoastră? Numărul de preoţi căsătoriţi şi necăsătoriţi? Dar în toată Biserica Greco-Catolică Română?

    Biserica greco-catolică română (ca instituţie apărută în 1698 prin unirea ortodocşilor din Transilvania cu Biserica Romei prin acceptarea celor 4 puncte ale conciliului de la Florenţa) este o Biserică de tradiţie bizantină, dar în deplină comuniune cu Papa. Ea are azi rang de Arhiepiscopie majoră.

    Biserica noastră are deci preoţi căsătoriţi în proporţie de 90 la sută. Aceasta este, mai mult sau mai puţin situaţia celor 4 dieceze greco-catolice române şi a arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş unde eu sunt episcop auxiliar şi vicar la Bucureşti.

    După canoanele Răsăritului creştin hirotonirea este făcută întotdeauna după căsătorie, iar preotul văduv nu se mai poate căsători niciodată. Episcopi orientali în schimb sunt din secolul al VI -lea întotdeauna călugări sau celibatari. Aceste reguli sunt aceleaşi şi la ortodocşi.

    Aceia care rămân celibatari fac o alegere spirituală care trebuie să fie rezultatul maturităţii, echilibrului interior, dar mai ales al unei vieţi de rugăciune profundă. Fără o disciplină interioară – cuvântul provine de la discipol, ucenic! – acest lucru nu este posibil. Limitele lor, dar şi darurile se văd mult mai bine într-un peisaj ca şi cel de la noi, unde majoritatea are o familie.

    2. În experienţa dumneavoastră, care ar fi avantajul unui preot de a avea o viaţă de familie? Şi dezavantajul?

    Pentru a înţelege de ce această majoritate a preoţilor căsătoriţi în Răsărit, trebuie să cunoaştem acea realitate foarte prezentă în timpul Bisericii primelor veacuri. Practica veche, în Occident, dar şi Orient, era de a recunoaşte acei bărbaţi devotaţi mărturiei creştine, autentici, practicanţi ai rugăciunii şi de a-i invita la slujirea preoţească prin hirotonire – după o pregătire mai curând scurtă – dar care făcea apel la calitatea vieţii lor. În plus, un bărbat căsătorit trebuia să dea dovadă de judecată, de prudenţă şi de autenticitate mai întâi în viaţa sa de familie. Cordialitatea dintre soţi, calitatea soţiei sale (odată soţia preotului era învăţătoare în sat) şi a copiilor lor sunt absolut necesare pentru ca misiunea preotului să nu fie compromisă.

    Să nu credeţi că lucrurile sunt simple. Familiile preoţilor sunt azi expuse aceloraşi probleme pe care le întâlnesc soţii creştini. Un divorţ nu este posibil. Ştiu de exemplu că în unele dieceze greco-catolice din Liban şi Siria nu se face vreo hirotonire pentru cei căsătoriţi fără câţiva ani de mărturie de familie şi sosirea copiilor.

    Ceea ce episcopul încearcă să facă este de a supraveghea ca preoţia să fie conferită unei persoane conştientă de darurile sale, dar şi de limite proprii şi care poate să mărturisească mare fidelitate faţă de Domnul. Aceasta trebuie să se vadă în timpul formării în seminar unde toţi candidaţii, fără distincţia stării ulterioare de viaţă, îşi urmează pregătirea. În acest context a alege celibatul trebuie să fie o decizie cu adevărat mărturisită la nivel interior şi exterior fiindcă altfel persoana nu ar fi de încredere.

    Modelul istoric al preotului căsătorit are desigur şi dezavantaje. Mai ales în trecut, Biserica făcea din el un fel de oficiant al cultului. La sat era mai uşor să întâlneşti lume care confunda preoţia cu meseria convenabilă, iar misiunea cu nevoia de sacru. În sărăcia de azi un preot, care trebuie să aibă grijă şi de familie, este mai curând un fel de erou. Excesele sunt oricând posibile, iar pofta banilor poate fi una dintre ispite. Mai mult, munca de luni sau ani a unui preot bun poate fi compromisă în două ore de stângăciile propriei familii. Un alt pericol, de pildă, e ca unul din fii să fie continuator al tatălui fără să aibă o bună motivaţie apropo de chemarea sa.

    3. Un episcop preferă preoţi necăsătoriţi? Dacă da de ce?

    Un episcop aşa cum cere Evanghelia, tradiţia precum şi principiile sănătăţii umane integrale trebuie în mod absolut să se gândească la preoţi care să fie echilibraţi şi care să nu înceteze vreodată de a-şi întări şi aprofunda credinţa. Nu-i posibil să ceri tuturor aceeaşi disponibilitate, iar starea aleasă liber ar trebui să pună în valoare viaţa lor de credinţă şi pe urmă doar darurile speciale care pot sluji astfel comunităţii. Un preot bun este bun fiindcă este bun. Scurt.

    Dacă lucrurile sunt din punct de vedere omenesc complicate, nu este aşa dinspre partea lui Dumnezeu. În timpul persecuţiei comuniste din România s-au văzut preoţi luminoşi, părinţi ai 8 sau 9 copii, lăsându-şi familia şi mergând la închisoare pentru a nu face compromisuri cu propunerile unui regim tiranic şi persecutor. Au fost şi de aceia al căror compromis a fost determinat tocmai de acest, acelaşi, ataşament faţă de familie. E direcţia alegerilor noastre care contează, direcţie structurată de credinţă şi har, daruri ale Domnului.

    4. Posibilitatea de a avea un cler căsătorit ar atrage persoane mai “echilibrate” după cum spun unii? Este adevărat?

    Vocaţia e darul Domnului, dar Biserica, în virtutea misiunii sale încredinţate de El, este chemată să recunoască aceste vocaţii şi să le invite la apostolat. Cam cum se întâmpla în primele secole când erau invitaţi la slujire creştinii căsătoriţi autentici. Un om căsătorit azi ar trebui să fie o persoană de mare credinţă pentru a rezista sarcinilor aşa de grele.

    Echilibrul nu este dat în funcţie de starea de viaţă! Sănătatea integrală ar trebui în mod normal să se arate în timpul din seminar unde ca formatori se regăsesc şi preoţi căsătoriţi, dar şi celibatari. Dacă va fi o alegere adevărată spre celibatul asta depinde de prezenţa în seminar a unui preot celibatar autentic care oferă astfel exemplul tangibil al vieţii sale de credinţă, virtute şi echilibru.

    5. A renunţa la hirotonirea exclusivă, adică doar a celibatarilor, ar putea să rezolve problema lipsei vocaţiilor?

    Nu cred. Criza credinţei din timpul nostru nu e o chestiune de celibatul sau de căsătoria preoţilor. Pot să vă asigur că un preot căsătorit poate fi asimilat unei adevărate catastrofe dacă nivelul interior al mărturiei sale este falimentar. Hirotonirea bărbaţilor căsătoriţi nu este un fel de târguială în aparenţă mai puţin costisitoare! Papa Ioan Paul al II -lea ştia foarte bine acest lucru. Chemarea e legată de slujire şi asta înseamnă jertfă, adesea pocăinţă, asumate liber prin puterea iubirii. Apostazia de credinţă trebuie combătută prin căutarea voinţei lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Cultura de azi este caracterizată de o lipsă a proporţiilor, de libertinaj şi mai ales de o teribilă lipsă de pudoare şi al sentimentului ruşinii. S-a uitat că actul de apostolat se revelează şi se justifică în lupta contra răului pentru a afla libertatea promisă de Hristos şi Împărăţia sa interioară.

    Evanghelia şi tradiţia ne spun că umanitatea poate regăsi căile lui Dumnezeu prin rugăciune, renegarea păcatului şi vindecarea oferite în Taina Mărturisii păcatelor şi a cea a Sfintei Euharistii. Mi se pare că se vorbeşte cam puţin de aceste lucruri, iar calitatea vieţii creştine se resimte în mod evident. Primul şi cel mai puternic apostolat al unui preot este cel al vieţii sale personale.

    6. Aţi fi favorabil pentru extinderea modelului bizantin al preoţilor căsătoriţi la toată Biserica catolică? De ce nu, de ce da?

    Bisericile locale au fiecare trăsăturile lor specifice. Eu nu sunt chemat să judec practica Bisericii latine. A hirotoni oameni căsătoriţi reprezintă o modalitate foarte precisă de a face apostolat. Un om căsătorit trebuie să se ocupe întotdeauna de familia sa şi să câştige pentru a avea o existenţă decentă, în plus trebuie să-şi educe proprii copii, iar asta nu acceptă regim de fără frecvenţă. Azi şi soţia lucrează, dar trebuie să rămână disponibilă la mişcările dintr-o parohie la alta ale soţului. Rar se pot face schimbări majore la acest nivel! Apoi preotul nu este disponibil 24 de ore din 24 de ore, iar viziunea e diferită.

    Spiritul Sfânt ştie să inspire Bisericii sale seninătatea soluţiilor care vin de la El. Disciplina Bisericii e în funcţie de predicarea Evangheliei, prin urmare funcţie de credinţă. Doar credinţa conferă puterea de accepta provocările unei vieţi dificile, a ispitelor şi a suferinţei. Să nu uităm că alegerile lui Dumnezeu trec pe la Cruce şi că Isus Însuşi a vorbit de Înviere, nu de vindecare şi atât. Părinţii, maeştri ai Spiritului, ne spun că în timpul ispitirii nu trebuie schimbate sub niciun motiv trăsăturile stării noastre de viaţă. Criza nu ne distruge, ci ne arată nivelul la care ne găsim. Astăzi ideea de autoritate este combătută, dar Biserica rămâne ancorată în autoritatea dragostei răstignite a Domnului ei. Biserica nu e proprietară, ci slujitoare a Evangheliei!

    A consemnat Jan baron de Volder

    Print Friendly