vicariatul greco-catolic de bucuresti
  • A A A
  • Un univers, o epocă… Olivier Raquez (1923 – 2012)

    pr. Olivier Raquez

    De-acum „a fost…”. Vorbind despre părintele Raquez nu merge patetismul. Nu merg obișnuitele diatribe la ceas de despărțire pentru un om extrem de rafinat și totodată simplu. O extraordinară sinteză dintre educația fericită a unei familii din înalta societate bruxelleză și omenia creștină, inspirată pentru mai bine de cincizeci de ani de legătura cu Răsăritul creștin!

    Avea din darul Cerului discernământul în degetul cel mic și, cred, că-și dădea bine seama. Dar înfruntările vieții nu l-au menajat și i-au păstrat umilința. I-am fost alumn timp de cinci ani, apoi, mai târziu, tot timp de cinci ani vice-rector. Sub ochii generației mele s-a petrecut reconstruirea Colegiului Pio Romeno de la Roma, prin omenie și climatul oferit de frumusețea liturghiei Bisericii. Anii de clandestinitate alteraseră viața cultului, dând multora dintre noi, din păcate, pretext de polemică sordidă. Timpul i-a dat însă tot părintelui Raquez dreptate fiindcă dragostea, cum spune Sfântul Pavel, acoperă orice păcat și dezvelește adevărurile veșnice.

    Prin 1985 părintele fusese operat de un cancer digestiv, extirpându-i-se complet stomacul. Am știut deja în anii 90 că viața lui a fost evident prelungită pentru lucrul Domnului în lumea noastră și Biserica Unită și, într-un fel, minunea ieșirii la lumină a scris un important capitol cu numele său. Trecerea sa dincolo, la aproape nouăzeci de ani, pune capăt unei epoci și ne oferă semnul datoriei împlinite. Nu cred o altă mărturie mai potrivită acum decât un fragment de interlocuțiune inedită, unde – dacă se poate exprima! – am încercat să rememorez starea de spirit pe care am împărtășit-o noi, bursierii români, și întâlnirea cu un om, de care s-a servit Dumnezeu ca să ne-o inspire.

    Mulțumesc, părinte! Domnul să-ți facă în veci pomenirea!

    Plecarea mea la studii în străinătate, în 1991, după regăsirea libertății alături de alți colegi, a făcut parte din proiectul educativ al Bisericii greco-catolice de a pregăti o nouă generație de apostoli. A fost o depărtare necesară nu numai pentru a ne detașa de agresivitatea primilor ani cu care a fost întâmpinată ieșirea la lumină a Bisericii Unite, dar și pentru a ne consacra fără rezerve studiului serios.

    A fost un mare privilegiu. Nu numai pentru a reintra într-un circuit al Romei creștine de care fuseserăm privați noi românii atâția zeci de ani, ci pentru a cunoaște oameni care erau în stare să ofere școala vieții lor. Era vorba despre persoane ce nu fuseseră atinse de patimile caracteristice unui regim tiranic ce domina prin neîncredere, suspiciune, servilism sau susținerea indivizilor fără personalitate și spirit decizional.

    (…)

    Cred că învățătura serioasă nu are de a face cu sentimentele sau resentimentele. Ca să ai o bună introspecție a fenomenelor trebuie să te știi detașa de ele. De aceea istoria se scrie după ani, pe documente, unde mărturia orală se decantează prin confruntare, dar mai ales cu ceea ce se păstrează în scris. Pe fondul acesta, a fi studiat departe de tensiunile dintre Biserici, a fi avut șansa de a mă putea ocupa de ceea ce deschide și construiește sănătos mintea unui adolescent cred că a fost un lucru extraordinar și salutar. Pentru a evita o pregătire fals apologetică, dar și a întrevedea faptul că morala este deasupra noastră, nu neapărat de o parte sau alta a problemelor.

    Vedeți, spiritualitatea celui vexat e primejdioasă fiindcă creează în conștiință ceea ce și regimul tiranic încerca să inducă: ”Numai  noi (partidul) avem dreptate!” Dacă citim cu onestitate Evanghelia ne surprinde faptul de a-l vedea pe Isus cerându-ne adesea imposibilul, apropo de memoria lucrurilor rele sau de rugăciunea pentru persecutori. Punctul culminant este că Hristos nu promite o rezolvare a problemei în această lume, subliniind faptul că fericirea celor persecutați își află pe deplin sensul abia dincolo. E o fericire care presupune riscuri și nu se acceptă devize în căutarea ei fiindcă Biserica merge spre Împărăție. Orice s-ar spune, oricum s-ar spune, nu Biserica nu se poate substitui Împărăției lui Dumnezeu, o anunță, o face posibilă și pregătește lumea pentru desăvârșirea ei.

    (…)

    Cel mai mare lucru pentru bursierii din străinătate a fost, spuneam, oamenii care ne-au ajutat să ne detașăm pentru a ne concentra pe studiu. Un tânăr adesea face opinie separată doar pentru a arăta că are una nu pentru că experiența l-ar fi educat. Atunci nu eram în stare să înțelegem de ce ni se repeta „studiu, studiu!” cu foarte mult calm. Noi acuzam această insistență pentru studiu drept indiferență față de Biserica noastră. Era de fapt o dovadă de înțelepciune din partea acelora care știau că nu poți oferi ceea ce nu ai și că polemica ce nu trimite la un studiu senin nu are absolut nicio valoare.

    E cert că pentru fiecare moment al vieții există o anume virtute de urmat. A noastră, atunci, era să fim ascultători, să citim, să aprofundăm și să privim cu detașare la ceea ce în timp ne-ar fi dat posibilitatea să judecăm lucrurile cât mai aproape de sensul lor adevărat. Aici a fost providențială prezența părintelui Raquez care a ilustrat cu viața lui ce înseamnă încredere, paternitate, curaj, smerenie.”

     

     

                                                                                        + Mihai

                                                                Episcop, Vicarul Bucureștilor

    Print Friendly